Pe vremea mea nu era înjurătura asta, vorbesc serios; când voia careva să mă jignească, îmi spunea „muistule”, „cioară” sau „labagiule” (cu varianta „lábăre”), dar nu „fascistule”, ca acum. Nu știu de ce, dar noi n-aveam cuvântul ăsta în vocabularul de după blocuri, poate doar în varianta antisovietică „S-au bătut nemții cu fasciștii pân-au câștigat germanii”. Cum s-ar spune, am fost golănei degeaba. E cazul să luăm lecții de la smardoii de Internet ai zilei de azi.
Totuși, în afară de primejdioasa-i înfoiere, ce vrea să-mi comunice un degrabă vărsătoriu de „fascistule”? Doar atât, că el este mai șmecher? Mă îndoiesc. Cred că și altceva vrea să spună: „Buzea, ești un mărunt care, sub pretextul libertății, umblă să se cace pe sfintele principii ale egalității și fraternității între oameni”. Și, da, are perfectă dreptate, nu este nici o eroare la mijloc. Nici din partea lui, nici din partea mea, nici „eroare de comunicare”, de nici un fel. N-am nici cea mai mică dorință de fraternizare cu cel ce nu vrea să muncească, iar în privința egalității sunt dispus să fiu egal cu cel ce-i la fel de trudit ca mine la sfârșitul zilei de lucru. Altfel, nu. El, odihnit, eu, obosit – păi, ce egalitate-i asta?!
Dar e o problemă. Lasă c-ar mai fi și vechea confuzie dintre fascism și nazism, aia-i nimica toată (deși un italian n-ar fi de acord, dat fiind că germanii, românii și maghiarii au Holocaustul pe conștiință, nu italienii!), dar problema mare este bagatelizarea. Atunci când unui neica-nimeni ca mine i se reproșează fascismul (?!), toată grozăvia de care-au fost capabili europenii cade-n derizoriu: hă-hă, hi-hi, bă fascistule, mai bem o bere, mai mâncăm niște floricele, hai c-a fost mișto, mai povestim și data viitoare, ai cont pe F*cebook? Să vezi ce-ți fac, te distrug punct cu punct, că am și argumente. Dar oricui a fost la Auschwitz nu-i vine deloc să râdă, și vă garantez că nici la Birkenau nu este mai vesel – apropo, fotografia este de la Birkenau, nu de la Auschwitz-ul propriu-zis, acolo-i acum muzeul. Și ce vedem noi în acest muzeu? Aud? Exponate, asta vedem. Cutiile cu Zyklon B. Păturile țesute din păr de om. Grămada de membre artificiale (picioare de lemn, în majoritate) de care bătrânii și infirmii s-au servit ca să ajungă până la Auschwitz. Sărmanele lor valize cu lucruri personale. Zeghele pe care le-au purtat cei apți de muncă (ceilalți nu le-au apucat nici măcar p-astea). „Vesela”, dacă-i pot spune așa, din care-și mâncau „supa”. Scrisorile lor în care spuneau că le e bine, că totul e bine. Fotografii, multe fotografii, care par să fie exponatul principal și care, când pui capu-ntre urechi și te gândești oleacă, sunt de fapt extrem de puține, în raport cu, nu știu cum să mă exprim, „materialul fotoreportericesc”. Și încă o vitrină, de care mi-e întotdeauna dificil să-mi aduc aminte. Un morman uriaș de pantofiori de copii. Pantofiorii sunt micuți tare. Cât palma mea, fără degete. Iar am nodul ăla-n gât.
Pisicone a văzut că scriu și vine repede, târâș, să mă tragă insistent de părul de pe picioare, și nu se lasă cu nici un chip până n-o iau în brațe. Îmi bag nasul în părul ei și inspir adânc, ca să mă liniștesc: în cealaltă mânuță strânge un pantofior de-al ei, al cărui șiret îl roade cu mare hărnicie, deși nevastă-mea nu-i dă voie („Scoate din gură, pisicone! Câh, mama, câh! Tu de ce-o lași, mă, nătăflețule, mălai-mare ce ești?”). Pantofiorul este exact cât palma mea, fără degete, și ăsta-i alt motiv pentru care nu-mi convine s-aud „Fascistule!”.
