Primul meu aparat de fotografiat a fost un soi de savonieră verde. Avea două poziții: Infinit și Aproape. Și două diafragme: Soare și Înnorat. Și două viteze. Și un buton care cînd declanșa, cînd nu. După cîțiva ani, mi-am luat Smena. Cine mai era ca mine? Cu Smena aia am fost în tabăra de copii pozari. Apoi am făcut rost de un Zenit-pistol, cu două obiective și cu un trăgaci șmecher, pe care l-am măritat la sfîrșitul studenției. La Galați am produs primele fotografii color. A ieșit ceva palid ca un vis de tinerețe printre norii trecători. Dar la sfîrșitul anilor ’80 făceam poze. Nu că eram fotograf, niciodată nu îmi dădeam seama cum să pun subiectul în valoare. Se pare însă că altora le plăcea, așa că-mi mersese faima de colorist – pe vremea în care colorul dădea mari rateuri în România. Îmi fabricasem un laborator de un metru pe un metru și jumătate, aveam un aparat de mărit Krokus cu cap color și niște încălzitoare cu termostat improvizat pentru soluții. Mai inventasem o scară de valori de developare pentru diverse temperaturi – mai ales pentru iarnă, cînd cu greu ajungeai la 35° C, doar dacă aveai radiator și mergea curentul. Nu că vreau să mă laud, da’ mă laud. Îmi ieșea. Am făcut bani buni, dar cinstiți.
Așa am ajuns să colaborez ca poet/fotograf la o celebră expoziție, „Spațiul-oglindă”, organizată la Arhitectură. Spun „celebră” pentru că n-a durat decît trei zile. O să vă povestesc de ce. Făcusem echipă cu Wanda Mihuleac. De fapt, Wanda mă luase cu ea și, înarmați cu un glob argintiu, ne-am plimbat prin depoul de la Basarab, printre locomotive. Da, da, acele locomotive din care construise Tudor Jebeleanu Aerul cu diamante. Wanda era cu decorul și regia, cu intuiția și viziunea. Avea damblaua să se vadă fiarele deformate și ruginite în oglinda globului. Dracu’ știe, o fi fost o parabolă a României de atunci, cert e că o ascultam ca pe o Dumnezee mică. Eu eram cu aparatul, trepiedul și declanșatorul. Luasem o chinezărie, Seagull, dar, pe legea mea, dacă expuneai corect (că aveam și exponometru), ieșea bine. Wanda mi-a cerut ceva imposibil. Pentru prima dată am făcut imagini de 30/40 și, normal, eram foarte încîntat. Mă învîrteam plin de sine prin expoziție, priveam serios și pătruns la experimente (de parcă toți avangardiștii țării și-ar fi dat întîlnire pe coridoare). Cel mai tare m-a uimit prima instalație pe care am văzut-o în viața mea. Era un magnetofon care învîrtea o bandă într-o buclă, iar banda șerpuia printre tot felul de obiecte. Obiectul îi aparținea lui Mircea Florian. Mi-am chemat toți amicii să vină și să vadă ce nu mai văzuseră niciodată. „Bă! E ca un soi de sculptură mișcîndă!” „‘Ai de p… mea! Nu cred!” „Vino să vezi!” Prea tîrziu! Prin grija partidului, care tresărise ca un șarpe călcat pe coadă, expoziția trăsese deja obloanele. Partidul nu se juca.
1.119 vizualizări
