Sîntem în anul 1957, așa, cam în plin război rece. Motiv excelent pentru niște agenți cu veleități de gealați să dea buzna în cameră, să întrerupă un biet pictor din muncă și să-l aresteze. Asta, evident, după ce-i permit elegant să-și ia dinții de pe poliță. Secvență ambiguă pentru un mic maniheist ca Spielberg. Ești lăsat în incertidutine: are dinții pe poliță pentru că a mai avut de-a face cu agenții americani sau e doar un gest de politețe, din categoria să aibă și oamenii ăia ce sparge la secție, dacă tot e tîrlete și n-a avut bunul-simț să cumpere măcar o pungă de semințe?
Pe de altă parte, e film cu spioni, trebuie să aibă și puțin suspans. Măcar acum, la început.
Intră în scenă avocatul Jim Donovan (Tom Hanks), ferm decis că arestatul trebuie să aibă parte de un apărător și un proces corect. Chiar dacă e spion sovietic. Chiar dacă mirosea după secrete atomice. Chiar dacă toată America e terorizată de ideea că URSS îi va trimite o rachetă cadou.
Ai zice: hai, merge, fiecare țară are cîte unul dintr-ăsta care nu pricepe diferența dintre propagandă și viață reală și chiar crede că lumea ia principiile în serios. Dar pînă și cei care și-au făcut mici altare prin casă și îi venerează pe frații Coen ar trebui să aibă o tresărire de realitate cînd dau peste scena convingerii. Pe scurt: „Băi, Jim, eu sînt șeful tău și, deși noi sîntem o firmă particulară și n-avem treabă cu Guvernul, sînt de acord ca tu să preiei cazul. Deși e un caz mizerabil și îți va face extrem de mult rău în carieră, ca să nu mai zic de firmă în general, dar așa au votat niște băieți în barou și lucruri”.
„Bine, șefule care semeni cu Alan Alda, atunci preiau cazul și voi lucra serios la el, deși toată lumea știe că va fi o mascaradă și că verdictul e deja dat.”
Da, am înțeles, și America e sovietică la nevoie, dar nu e sovietică, de fapt, pentru că are oameni principiali ca Jim Donovan, care plusează și arată că e și foarte deștept. Pentru că, în plin război rece, cînd foșgăiau spionii ca șobolanii pe ambele continente, doar Jim susținea: „Bă, nu omorîți rusul, s-ar putea să avem nevoie de el pentru un schimb cu un american”. Restul, nu și nu. Te și miri că n-a băgat Spielberg și o secvență cu gloata cu furci și torțe urlînd „Buuuuuurn him!” ca-n Monty Python.
Din fericire, partea ridicolă a filmului se termină aici. Un pilot american a picat ca musca-n laptele sovietic, deci SUA trebuie să ia măsuri. Din categoria „Îl mai știți, bă, pe tîmpitul ăla care nu s-a prins că facem proces la mișto? Hai să-l trimitem pe el să negocieze schimbul”.
Mutată în Berlinul RDG-ist, acțiunea prinde elan și filmul devine brusc bun. Prins într-un triunghi deloc amoros format din americani, ruși și est-germani, fiecare cu mofturile proprii, avocatul Hanks speculează, manipulează, pledează și, în final, descurcă ițele pe care tot el le încurcase, măcar parțial. Nu insist, aici e fix partea în care Spielberg își aduce aminte că e un regizor excelent cînd vrea, iar scenariul plat își descoperă forme de expresie mult mai apetisante. Fără explozii, fără exagerări, fără abordări facile demne de acefalii care apreciază mizerii gen Star Wars cel nou.
În final, scopul e atins după suspansul aferent, trocul se face pe podul din titlu, Hanks se întoarce să fie erou, America e cea mai bună dintre țări și propagnda revine zîmbind. Subtil, ar crede Spielberg, dar poate că subtilul ăsta mergea în anii ’60. În țările lagărului socialist. Altfel, e doar o ghiulea legată de un story care, dacă s-ar fi lipsit de partea de început și de puseurile de happy-end, ar fi devenit un film excelent.
Așa, este doar pe deplin recomandabil.
Bridge of Spies. R.: Steven Spielberg. Cu: Tom Hanks, Mark Rylance, Alan Alda.
Din nou apare vechea idee: daca unuia i-a placut un film, e prost. Starwars a fost foarte distractiv, chiar si pentru non-fani, ca mine. Bridge of spies a avut parte, probabil, de un scenariu foarte bun. Preferata mea e faza de la final cand merge cu trenul in NewYork, spre munca. No spoilers.