Bienvenue chez les Ch’tis a fost, acum zece ani, explozia de talent și inspirație care a făcut din regizorul-scenarist Dany Boon un nume extrem de simpatic în cinematografia franceză. Filmul a venit, a văzut și a bătut aproape orice record franțuzesc în materie de încasări, dobîndind un statut deja legendar. Sînt și avantaje cînd faci filme în secolul vitezei.
Să revii acum, după un deceniu, cu un nou film care se fălește cu „Ch’ti” scris mare în titlu, asta înseamnă tupeu. Nu neapărat și simț practic sau gîndire logică.
Acel ch’ti plasat pragmatic în La Ch’tite famille va atrage privitori și Boon ch’tie asta foarte bine. Dar va atrage și destule comentarii dezamăgite, pentru că, în afară de dialectul infernal pe care îl reprezintă termenul în sine, nimic din filmul original nu se regăsește în titlul de față. Sau se regăsește, dar nu în cantitățile așteptate.
Unde Bienvenue… pornea de la stereotip nemilos și caricatură nesimțită pentru a umaniza personajele, totul învelit într-o poftă de rîs capabilă să ridice niște semne de întrebare legate de sănătatea mentală a autorului, La Ch’tite… rămîne blocat de multe ori la nivelul superficial de caricatură și preferă să înlocuiască ironia, ridicolul și absurdul cu emoție și tandrețe. Nu e rău. Da’ nici bine nu e.
Valentin D. este un hipster designer arhitect celebru la Paris, obsedat să nu descopere, cumva, cineva că este fiul unor țărănoi neciopliți și nu orfanul care se pretinde. Un accident îi trimite memoria ultimilor 25 de ani în pauză, el revenind la stadiul de adolescent meltean al nordului de baștină.
Ar putea fi o rețetă pentru o comedie simpatică, din păcate folosită prea puțin și mult prea simplist. Inadecvarea e hazlie și funcționează ici și colo, dar la un nivel mult mai primitiv față de turul de forță din Bienvenue… Acolo, unul dintre protagoniști se chinuie din răsputeri să învețe cumplitul dialect din părțile locului. Își scoate amicii locali la restaurant. Insistă să comande el. În dialect. Și o face fără cusur. Moment de glorie. Întrerupt de ticălosul de chelner, care îi spune spăsit: „Îmi pare rău, domnule, eu sînt din Paris, nu pricep ce vorbiți!”. Aici, poanta stă de multe ori strict în lipsa de rafinament și atît.
Drept compensare – de la un punct încolo devine clar că Boon e perfect conștient de calitatea somaleză a comediei –, filmul apasă pe alocuri accelerația în zona emoțională și o face cu naturalețe. E o compensare plăcută pentru cei care apreciază tandrețea în locul poantei și tonul general de „feel good movie” în locul comediei.
Evident, distribuția ajută enorm și se vede că Boon nu și-a pierdut instinctul de a-și alege actorii. Din păcate, nu știe însă ce și cîte scene să aleagă. Pierre Richard (celebru pentru Nu mai fiți inculți și Mai căutați singuri unde a jucat) este criminal de subfolosit. Iar secvența în care Kad Merad se joacă de-a cameo în amintirea rolului său de protagonist din Bienvenue… este fan-service doar dacă Boon a folosit termenul în sensul cel mai ironic cu putință.
Per total, La Ch’tite famille este propria sa victimă. Lansat cu un alt titlu, filmul ar fi avut parte de o primire mult mai prietenoasă. Nu e rău. Mai exact, de multe ori este net superior oricărui film american pentru că știe să transmită emoție reală, nu prefabricate la plic.
Dar nenorocitul ăla de „ch’ti” din titlu n-are treabă și trimite mereu și mereu așteptările la nivelul filmului de acum zece ani. Filmul de azi poate fi multe, dar în mod sigur nu e sclipitorul Bienvenue chez les ch’tis.
La Ch’tite famille. R.: Dany Boon. Cu: Dany Boon, Pierre Richard.
1.744 de vizualizări
