În 1875, Dimitrie Sturdza renunțase la trilul de privighetoare și își exprima ideile doar imitînd pupeze și pitulici, așa că apariția Partidului Național Liberal îl găsește printre fondatori. În cea mai mare parte a timpului, cînd oamenii din jur nu făceau mișcări bruște, tînărul Sturdza reușea să pară uman. Apropiații făceau eforturi să nu-l sperie. Se mișcau încet, ca melcii, și stăteau muți ca lebedele. Așa încît tînărul politician părea că umblă într-un peisaj lent și tăcut, ca o lume încetinită și izolată de exterior. Dar era de ajuns ca cineva neinițiat să țipe sau să strănute, că Dimitrie redevenea activ și putea fi auzit comunicîndu-și părerile în limba cîinilor, a rațelor și a cocoșilor de munte.
Mizînd pe clipele de liniște, liberalii l-au distribuit în nenumărate funcții. A fost deputat și senator 43 de ani la rînd, apoi ministru de Finanțe, de Externe, de Interne, de Război, al Lucrărilor Publice, al Cultelor și Instrucțiunii Publice, al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor. Destinul acestor ramuri guvernamentale a stat în mîinile unui traducător din gîște și cocori, fără ca cineva să simtă vreo scădere a activității, ba dimpotrivă, felicitîndu-l pentru îndrăzneala de a face lucruri nebunești, care mișcau economia. Cînd a fost ministru de Finanțe, de pildă, Sturdza a primit ca sarcină să rezolve escrocheria pe care Strousberg o montase la Căile Ferate Române. El s-a întîlnit cu Bismarck și a obținut ca Prusia să recunoască independența României în contul preluării afacerii de la acționarii nemți. Martorii spun că, în momentele mai tensionate, Sturdza îi vorbea cancelarului cu cuvintele unui dog german și, spre surpriza tuturor, acesta îi răspundea într-o ciobănească mioritică fluentă.
După moartea lui Ion Brătianu, în 1892, Dimitrie Sturdza s-a trezit desemnat succesor în fruntea PNL. Apoi, cînd rotativa regelui a adus partidul la guvernare, iată-l prim-ministru. A primit această demnitate cu un aer grav, iar cei care i-au stat în preajmă au jurat că n-a scăpat nici măcar un lătrat vesel de acceptare, deși există martori care susțin că ai fi putut auzi un mîrîit de mulțumire dacă ascultai cu urechile ciulite. Dimitrie Sturdza a fost prim-ministru de patru ori, ținîndu-l departe de această poziție pe moștenitorul ei de drept, tînărul și promițătorul Ionel Brătianu, fiul tatălui său.
Ca să-l îndepărteze pe nebun din fruntea partidului, Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naționale, a pus pe roate Oculta, o mișcare subversivă care viza răsturnarea lui Sturdza. Membrii Ocultei n-aveau multe de făcut. Era destul să fornăie, să bată din palme, să strănute cu zgomot, să stingă lumina de cîteva ori sau să lovească într-un lighean de tablă cu ceva tare. Dimitrie se pornea atunci pe nechezat și alerga în patru labe pînă cădea lat. Uneori, la ședințele de guvern, cînd Oculta îl întărîta cum se cuvine, se refugia sub masă cu un schelălăit și îi mușca pe miniștri de picior. Într-un tîrziu, în 1908, Carol I l-a dus la veterinar la Paris și Dimitrie a fost eliberat din toate funcțiile, fiind declarat inapt să le exercite.
La înmormîntarea lui, în 1914, un cor de ciori a interpretat din zbor Recviemul lui Mozart, iar un urs ivit din pădure a ținut o cuvîntare la care au plîns toți invitații.
