Cîteva click-uri pe contul de Amazon Prime Video și e din nou 1970, cînd o trupă de pivniță și garaj din Pittsburgh care cîntă soft rock prin baruri sau pe la baluri de absolvire se mută în Los Angeles, acolo unde joacă băieții mari ai muzicii momentului. Billy, compozitorul, solistul vocal și șeful grupului, reușește să convingă o casă de discuri să le finanțeze primul album, dar ceva încă lipsește în sunetul lor ca trupeții să dea cu adevărat lovitura – urechea fină a producătorului o aduce, deci, în The Six pe talentata Daisy, fosta groupie pe la concerte Cream sau The Who, actualmente chelneriță cu voce impresionantă și carnețel cu cîntece proprii, în buzunar, lîngă chitanțierul meniului.
Între Daisy și Billy se creează din start o atitudine de antipatie reciprocă gen cîine iritat – pisică agitată. Temperamente diferite, cei doi se tolerează, inițial, ca versificatori, co-compozitori și parteneri de duet; ce îi unește, pasiunea pentru muzică, e mai puternic decît ce îi desparte, aversiunea instinctivă. Rebela vrăjită de acordurile din capul ei și de atracția magnetică a scenei e nevoită să facă echipă cu obsedatul de soția sa și de rivala ce-i amenință poziția de frontman. De la conflicte creative și ambiții de lider, însă, relația improbabilă dintre nonconformista singură, poetă nefericită vulnerabilă emoțional, căzută pe panta drogurilor, și narcisistul introvertit cu situație personală complicatăevoluează spre o conexiune specială, confundată sau nu cu o stare romantică: să fie doar magie artistică între cei doi colegi, just business, nimic altceva, sau mult mai mult în mesajele din versurile cîntate împreună? Oricum ar fi, lucrurile funcționează cumva și trupa merge înainte, pe drumul spre uimitorul succes adus de lansări, tururi și concerte. Pînă cînd nu mai funcționează.
Binecunoscuta poveste a nașterii, creșterii și dispariției unei formații rock șaptezeciste din Daisy Jones & The Six este structurată pe formula interviului cu membrii grupului, pentru un fel de documentar care schițează biografia ficțională a unei trupe care te duce cu gîndul la Fleetwood Mac. E cel mai ușor mod de a arunca o privire spre întîmplările din culise de dinainte de show, din autocarul turneului sau din studioul de înregistrări, pentru un tablou al vieții muzicale americane din anii ’70 în care look-ul, hainele colorate sau frizurile hippie se completează cu sunetul decadei. Capturarea senzației că ești acolo, în locul și momentul ăla, vibe-ul timpului, chimia dintre personaje, niște lucruri foarte dificil de realizat, sînt parțial reușite de Daisy Jones & The Six, în acest omagiu adus perioadei flower power, al cărui fiecare episod are titlu de piesă de album.
Scenariul e clișeistic, dar nu putea fi altfel. Cam asta s-a întîmplat, într-un fel sau altul, cu toate trupele mai mari sau mai mici ale vremii: aceleași probleme generice – conflicte generaționale, relații personale complicate, alimentate de joint-uri, liniuțe de coca și alcool –, care au cauzat un destin previzibil: începi ca membru al unei familii muzicale, disfuncțională, dar familie, în care cînți de foame, apoi, pe măsură ce vrei mai mult, considerînd că primești prea puțin, urmează, inevitabil, cearta cu ceilalți care duce la desființare. O despărțire definitivă, dintr-un motiv care nu poate fi nicicum iertat, ca în celebra separare Pink Floyd dintre Waters și Gilmour, la care, probabil, n-au contat atît de mult banii sau orgoliile artistice, cît afecțiunea pentru o femeie.
Cuvintele au o muzicalitate a lor, o frecvență pe care vibrăm cu toții – totul e s-o găsești. În fiecare dintre noi există un cîntăreț care, la karaoke, dă din el tot fiorul liric de care e în stare, imaginîndu-se ovaționat pe o scenă unde se simte pentru cîteva clipe nemuritor. Celebritatea, otravă dulce, stă în colțul minții oricărui muzician, ca bastonul de mareșal al soldatului lui Napoleon.
Daisy Jones & The Six, 2023, docu-dramă muzicală, creat de Scott Neustadter și Michael H. Weber după romanul omonim de Taylor Jenkins Reid, zece episoade de 48-51 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.
