Perioada petrecută la Cotidianul a fost, poate, cea mai exciting, adică emoționantă, în traducere corectă, aia pentru care pathetic înseamnă, de fapt, jalnic, din viața mea de jurnalist. Eram, totuși, destul de copt, că ieșisem în lumea liberă la 35 de ani, nu mă mai puteam lăuda cu zburdălnicia tinereții. Dar modul în care am intrat în afacerea asta, la Rațiu, a avut tot parfumul inocenței. Credeam, pe atunci, că tot ce zboară se mănîncă și că voi face dreptate în lume. Am uitat să spun: pe vremea aia, ziarele aveau patru pagini. Deci nu puteai scrie mult, mai ales că Brian, de la Guardian, punea accent pe imagini: poze mari! Mari.
Aia a fost cea mai grea lecție. Dar a dat roade peste ani, pentru că toți, absolut toți reporterii din redacție au evoluat pe scara evoluției jurnalistice, pornind de aici. Însă nu de puține ori se întîmpla să rămînem fără marfă. În timp ce cotidienele cu tradiție, Adevărul sau România liberă, aveau sute de reporteri, noi cu greu puteam număra mai mult de 50 de oameni. Așa că, pe la miezul nopții, ne trezeam în ofsaid. Și, pe rînd, eu, Agopian, Prelipceanu sau Cristi Teodorescu ne puneam pe scris. Ei bine, așa s-a întîmplat și în luna mai a anului 1991.
Pentru cei care nu știu, în iunie 1990, lent-colonelul SRI Nicolae Bordeianu avea ordin să distrugă 82 de saci cu documente secrete și informative. Cele mai multe miroseau a artă, cultură și învăţământ, adică din pepinieră. Se pare că ordinul era să le toace și să le topească la Fabrica de Hârtie Scăeni. Dar, la fel cum se întîmplă în România de sute de ani, poate mii, dacă îl socotim și pe Decebal, misiunea a fost băută, la propriu și la figurat, de însuși șeful operativ, Bordeianu. Au plecat ei spre Scăeni, dar, pentru că se întunecase, s-au abătut pe la o rudă și s-au pus – cum altfel? – pe băutură și papa bun. De unde se vede că, încă de pe atunci, SRI era o instituție nouă, într-un stat eminamente nou.
Dar toate astea sînt relativ cunoscute. Surpriza a fost cînd jurnaliștii de la România liberă mi-au adus vreo zece pagini xeroxate, în care era vorba de umila mea persoană. Din 1983 pînă în 1989, decembrie. Am stat toată după-amiaza și am citit. Zece pagini care mi-au zguduit lumea și au așezat-o pe muchie. Dar, după această mică aventură, după momentul de descumpănire (cine să fi fost ticăloșii care mă turnaseră?), am răsuflat ușurat. Spuneam, în ultima relatare, că Estul se prăbușește și că, la noi, nu avea să mai dureze mult. Parcă nu fusese ieri, dar mă minunam ca prostul. Nu cumva făcusem parte din gașca Mamei Omida? Și, la 12 noaptea, pentru că n-aveam editorial, m-am pus și l-am scris!
1.888 de vizualizări
