Fiaaaaare vechi! Bilete cumpăăăăăăăr!

N-are sens să vă mai spun, fie și în puține paragrafe, că scenariul unui film Transformers este un soi de SIDA a cuvîntului scris, acel plod nesfînt apărut din contopirea unor maimuțe lobotomizate cu niște producători care, cu spume la gură, zbiară încontinuu: „Bani! Bani! Bani!”.

E un film cu niște caroserii gigantice care-și rup balamalele cu bătaia, un soi de wrestling dacă vreți, la fel de penibil, la fel de lipsit de logică și, în final, la fel de plictisitor.

Primul semn apare imediat după debut, cînd legenda conservelor sciente se leagă mitic de legenda lui Arthur (deja făcută poștă anul ăsta de un alt film prost și plictisitor). Sau cînd expozițiunea continuă ridicolul și amestecă Autoboții și Decepticonii în ciomăgeala generală numită al doilea război mondial.

Al doilea semn era deja pe afiș de multă vreme, dar l-ați ignorat cu bună știință, sperînd că poate dispare sau, în cel mai bun caz, influența sa nu va fi atît de nefastă. Iluzii, naivilor! Michael Bay, acest Uwe Boll american, e într-adevăr înfipt în scaunul regizoral și va face tot posibilul să vă amintească acest lucru în fiecare cadru tras prost și în fiecare secvență filmată tîmpit. Și aș putea continua, Bay fiind genul de retardat tenace, capabil să pună în practică tot dicționarul, de la „abominabil” la „zdrențăros”, trecînd grațios ca vaca pe la „deplorabil”, „infantil”, „netalentat” și alte epitete asemenea. Privit ca povestitor, Bay aduce aminte de plodul ăla nesuferit din curtea blocului, ăla care ține morțiș să-ți povestească cel mai tare film cu bătăi pe care l-a văzut în viața lui, dar tot ce e capabil să emită este doar o sumă de „pfiii”, „buuuum!”, „nihaha!”. Totul dublat de saliva care-i sare din gura plină de entuziasm.

Prin comparație, dacă James Cameron a spart muntele de bani pe niște tehnicieni foarte buni și a scos în final Avatar, eclipsînd o poveste tembelă despre indieni spațiali cu niște cadre care, într-adevăr, construiau o lume fantastică, regizorul lui Transformers nu este capabil decît să arunce banii și să ragă ca un plod abia scos cu urlete de la locul de joacă: „Mai multe explozii! Mai mult bum! Mai multe flăcări!”. Primul dă impresia de imersiune într-un loc de basm, al doilea mizează totul pe senzația brută, groasă, aia pe care și neanderthalienii o catalogau bună doar pentru homo erectus.

Între dezastrul scenariului idiot și carnagiul plictisitor care încearcă să dreagă senzația de stătut cu ȘI MAI MULTE EXPLOZII BUM-BUM, filmul încearcă să-și găsească măcar o umbră de sens în personajele umane. Din păcate, și ele, impresionate de avîntul tehnologic, au decis să apeleze la aceeași stratagemă și să telefoneze interpretările așa cum doar niște actori cu disc și fir ar putea face. Dacă Mark Wahlberg oricum n-are pretenții mai sus de „băiat mediocru, vag acceptabil dacă filmul are și actori care știu meserie și au talent”, Anthony Hopkins pare să aibă o plăcere deosebită de a trece pe pilot automat. Mai știi, poate era singura variantă prin care își putea păstra sănătatea mentală cînd Bay, păcălit de vreun asistent de platou că e și el regizor, deci poate da indicații, venea cu idei despre interpretare. În definitiv, dacă ai văzut măcar un film al lui Michael Bay, înțelegi rapid că nu merită să strici orzul interpretării pe gîște.

Transformers: The Last Knight. R.: Michael Bay. Cu: Mark Wahlberg, Anthony Hopkins.