Plasat temporal între cele două trilogii (aia proastă și aia din anii ‘70-‘80), Rogue One ar vrea să spună povestea eroică a rebelilor care au reușit să fure planurile Stelei Morții. Îi știți, băieții ăia despre care se amintește preț de-o replică sau două în A New Hope, replică pe care toată lumea o ignoră pentru că așteaptă bătălia finală. Genul de idee care îi va face pe toți fanii să tremure de suspans. Nu e ca și cum n-ar ști deznodămîntul de 40 de ani.
Dar hai să pretindem, de dragul jocului, că nu e ridicol să înghesui subiectul între doi monoliți arhicunoscuți, mai ales cînd ai la dispoziție un univers infinit. Să zicem că da, și filmele cu final cunoscut din start pot fi bune spre foarte bune dacă știu să mute accentul de pe deznodămînt pe călătorie și pe dramă umană.
Dar asta presupune un meseriaș, iar Rogue One se mulțumește doar cu un iepuraș. Unul fericit să țopăie din trecut în prezent și din planetă în planetă, irosind pelicula cu scene care puteau fi comprimate într-un briefing de două minute: „Salut, spion spațial, distribuit în rolul ăsta doar pentru că publicul feminin te place! Asta e Jyn Erso, fiica savantului nenorocit care face arme nașpa pentru Imperiu. Du-te, găsește-o, elibereaz-o, pentru că numai cu ea putem ajunge la băiatul ăla printr-un procedeu care implică un rebel dement și un pilot dezertor”. Atît. Nu era nevoie de 20 de minute de expozițiune despre cum savantul e forțat de Imperiul rău să colaboreze. Știm din mileniul trecut că Imperiul e rău. Treci peste.
Idem, tot filmul suferă de sindromul „serial pentru femei”. Sînt zeci de scene inutile în care dialogul tern colmatează povestea, supraanalizînd totul. Băi, ce e asta, Fetele Gilmore în spațiu? Nu, nu în spațiu, pentru că spațiul presupune trei dimensiuni. Iar personajele au personalitățile decupate din carton extrem de subțire.
Trec peste obsesii ideologice de tip „trebuie să avem prințesa Disney, deci Jyn Spanac aia devine automat eroina, deși filmul nu știe să explice și ce anume o recomandă pentru un asemenea statut”. Dacă Luke Skywalker are forța și moștenirea genetică, Jyn Erso are doar vagin. Mă bucur că Disney are aceleași standarde de calitate ca un film porno cu amatori.
În fine. Este asamblată echipa, îndeplinește criteriile demografice date de departamentul de marketing, e destul de stufoasă, deci Disney poate vinde mai multe jucatrii tematice, filmul poate ajunge și la partea serioasă de acțiune. Și nu, n-am scris serioasă din greșeală. Regizorul pare afectat de sindromul „Salvați privatul Ryan”: dă-i unui prost o plajă și o cameră video și imediat se crede Spielberg. Rogue One nu se mulțumește să fie o aventură ieftină în care binele bate răul. Nu, el se vrea film de război. Dark. Gritty. Dramatic. Băi, spui o poveste care e notă de subsol în Star Wars. Nu mai muri de atîta importanță. Bagă niște acțiune mișto, nu mizeria aia generică, făcută pe computer și care nu spune nimic. Îi omori pe ăia în luptă? Fă-i mici din carne de cal, nu-i pasă nimănui de niște nimeni cu charisma unei scînduri. Droidul are mai multă personalitate decît toate personajele umane puse grămadă și, dacă tot vorbeam de grămadă, ăsta e nivelul de inteligență al comisiei care a decis că nu e jegos să readuci digital pe ecran un actor care e mort din anii ‘90? Da, se vede și da, e sinistru. De ce să faci așa ceva? Lasă-l pe Peter Cushing în pace.
De fapt, lasă Star Wars în pace. Dacă, în deceniul trecut, Bioware și Obsidian reușeau, în zona jocurilor, să ducă universul în direcții proaspete și interesante, Disney se fugărește narativ în jurul stîlpului, doar-doar se va pupa singur în cur cît mai frecvent.
Rogue One: A Star Wars Story. R.: Gareth Edwards. Cu: Felicity Jones, Diego Luna, Mads Mikkelsen, Donnie Yen.
Evident nu pot lăsa în pace universul SW.
Doar l-au cumpărat de la Lucas ca sa îl mulgă.Și o sa-l mulgă pînă nu o sa mai dea lapte.