Galați, ultimul etaj

Anul 1979 începuse cu bine. Pe stagiarii repartizați acolo statul îi cadorisise cu etajele 10 și 11 dintr-un bloc de la marginea cartierului Ada Marinescu. Cum l-au ocupat e o poveste întreagă. Acum pot să spun cum s-a întîmplat. Maică-mea, în imensa ei dragoste pentru plodul ei (adică eu), s-a trezit într-o bună dimineață revoltată de condițiile inumane în care stăteam. Așa că s-a suit în tren și a aterizat la cei trei frați, Puiu, Poni și Carol, care locuiau aici. Împreună cu ei, a pus la punct un plan, adică ce s-ar numi azi o petiție, adică o cerere către activul de partid. Cum de nu aveau grijă de tineretul studios, silit să stea în gazdă la prețuri oneroase? Așa vrea partidul să convingă oamenii? Așa are grijă statul de detașamentul de avangardă? Fără un acoperiș deasupra capului? Cum să ajungă la eficiența muncii? Era evident că organele n-aveau ochi pentru poporul muncitor. Așa că ea, proaspăta pensionară, era hotărîtă să se adreseze prim-secretarului PCR, iubitului fiu al poporului, tovarășul…

Am aflat, am rîs. Gazda nu era chiar scumpă: 300 de lei. Era doar antipatică. Iar salariul de 1.270 de lei părea să rezolve și nevoile alimentare, și pe cele bahice, dar și pe cele amoroase. Nu conta că rămîneam dator pînă la salariu, toată lumea știa că banii vin și că nu au valoare. Dar, spre uimirea mea, activul de partid și secretarul de județ au luat în serios amenințările mamei mele și, la începutul lui februarie 1979, ne mutam, cu cățel, dar fără purcel, în cîte o cameră de la etajele de mai sus. Erau patru apartamente pe palier, două etaje, 28 de camere în total. Cred că e inutil să spun că liftul nu mergea, apa reușea cu greu să urce atît amar de drum, iar cînd bătea vîntul era jale: ne intra frigul în oase. Dar eram tineri și ne-am împrietenit repede. Ușile rămîneau permanent deschise, spre disperarea vecinilor bărbați de la parter pînă la etajul 9. În inconștientul colectiv de la palierele inferioare bîntuia ideea unui tractir permanent, a unei curvăsării generalizate. E drept, s-au petrecut cîteva îmbîrligări, a rezultat și un copil (o fată din mărginime, decisă să obțină cu orice preț buletin de Galați), dar, în ansamblu, era mai mult prietenie, cîntec, joc și voie bună.

Acolo am fost martorul unei povești de iubire și năprasnice, și dramatice, și vesele. Prietenii mei Carmen și Sandu, amîndoi timișoreni exilați la marginea lumii, care vorbeau cu celebrul accent și care își înălțau la unison sprîncenele în fața nonșalanței și superficialității regățene. Sandu era însurat. Carmen era disperată. Sandu era tăcut. Carmen era vorbăreață. Carmen s-a hotărît să facă un copil, ca să rămînă măcar cu ceva din această poveste fără șanse. Pe scurt, mutulică de Sandu a divorțat, iar la încheierea stagiaturii amîndoi s-au întors în Timișoara, unde trăiesc fericiți ca acum patruzeci de ani. Na, să spuneți că dragostea nu durează!