Gargantua şi Pantagruel. Mănîncă, bea şi fii vesel! Fiindcă nu se ştie.

Rabelais era medic respectat şi protejat cînd s-a apucat să scrie romanele sale cu uriaşi. Nu-şi luase încă doctoratul la Montpellier, dar era medicul personal al unui cardinal şi-şi făcuse un nume printre umanişti. Ştia latină, greacă şi studiase cam tot ce se putea studia în primele decenii ale secolului 16. În loc să-şi vadă frumuşel de medicina lui şi de traducerile din părinţii medicinii mai scotea şi almanahuri pentru vulg, plus traduceri din autori subţiri pentru intelectualii neştiutori de greacă ai vremii. 

Deşi avea protectori suspuşi, în 1532 a găsit mai prudent să publice sub pseudonimul Alcofribas Nasier, anagramă a numelui său, François Rabelais, Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua. Bănuia că Pantagruel îl va strica şi cu Sorbona şi cu Biserica, ceea ce s-a şi întîmplat, aşa că şi-a luat tălpăşiţa din Franţa, pentru un timp. Dacă ar fi fost un om mai temător s-ar fi mulţumit cu acest volum care i-a adus o popularitate peste aşteptări. Medicul nu se lasă însă şi doi ani mai tîrziu publică Viaţa prea înfricoşătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel în care îi ia şi mai rău în tărbacă pe „sorboncălăi” şi pe călugări. Aversiunea faţă de călugări i se trăgea de la experienţele sale de novice într-o mănăstire. Dar ca să apară cartea şi pentru a se pune la adăpost de eventualele represalii Rabelais primeşte încuviinţare din partea regelui Francisc I însuşi. După moartea regelui însă, Rabelais se trezeşte că şi reprezentanţii Stărilor Generale – Parlamentul de atunci – l-au luat în ochi de rău şi-i interzic să publice continuarea seriei sale despre Gargantua şi Pantagruel. Ce-i drept, că şi spiritele pioase ale vremii aveau dreptate. Rabelais nu se mulţumea să-şi bată joc de călugări şi de învăţaţii de la Sorbona. Îşi mai şi împodobea romanele cu vorbe şi ziceri fără perdea pe care nu le gustau decît prostimea şi nobilii fără prejudecăţi. Medicul cu reputaţie de mare vindecător şi scriitorul care, împreună cu Cervantes, a pus piatra de temelie a artei romanului şi care a îmbogăţit ca nimeni altul pînă atunci şi ca puţini alţii după el limba franceză, a murit, se pare în 1553, la Paris. Testamentul său suna astfel: „N-am nimic, am o mulţime de datorii. Restul las săracilor.” Iar ultimele cuvinte care i se atribuie sînt „Mă duc să caut un mare Poate!”

Deşi au trecut aproape 500 de ani de cînd au fost scrise, romanele lui Rabelais îşi păstrează şi vivacitatea şi savoarea ca şi cum ar fi opera unui alchimist al literaturii. Culmea e că sînt citite mai ales de copii şi recitite de scriitori şi de învăţaţi. Copiii se bucură de poveştile celor doi uriaşi şi ale prietenilor lor, scriitorii prind curaj literar de la Rabelais şi din cînd în cînd mai preiau cîte ceva din cărţile lui, iar învăţaţii ne explică dedesubturile culte ale romanelor sale. Ca să te poţi bucura într-adevăr de Gargantua şi Pantagruel îţi trebuie oleacă de cultură clasică, altfel, nici francez fiind, n-ai ce să cauţi pe centru. Iar ca să-l poţi traduce cu ştaif şi să-i pui şi notele de subsol corespunzătoare ai nevoie şi de un talent acătării, ca Romulus Vulpescu, dar şi de o erudiţie mai tare chiar decît talentul, ca acelaşi Romulus Vulpescu, cel care a adus pe româneşte, cu osîrdie şi iscusinţă, nemaipomenitele întîmplări ale uriaşului Gargantua şi ale fiului său, bunul Pantagruel.