Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Gargantua şi Pantagruel. Mănîncă, bea şi fii vesel! Fiindcă nu se ştie.

Zoom Gargantua şi Pantagruel. Mănîncă, bea şi fii vesel! Fiindcă nu se ştie.

Rabelais era medic respectat şi protejat cînd s-a apucat să scrie romanele sale cu uriaşi. Nu-şi luase încă doctoratul la Montpellier, dar era medicul personal al unui cardinal şi-şi făcuse un nume printre umanişti. Ştia latină, greacă şi studiase cam tot ce se putea studia în primele decenii ale secolului 16. În loc să-şi vadă frumuşel de medicina lui şi de traducerile din părinţii medicinii mai scotea şi almanahuri pentru vulg, plus traduceri din autori subţiri pentru intelectualii neştiutori de greacă ai vremii. 

Deşi avea protectori suspuşi, în 1532 a găsit mai prudent să publice sub pseudonimul Alcofribas Nasier, anagramă a numelui său, François Rabelais, Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua. Bănuia că Pantagruel îl va strica şi cu Sorbona şi cu Biserica, ceea ce s-a şi întîmplat, aşa că şi-a luat tălpăşiţa din Franţa, pentru un timp. Dacă ar fi fost un om mai temător s-ar fi mulţumit cu acest volum care i-a adus o popularitate peste aşteptări. Medicul nu se lasă însă şi doi ani mai tîrziu publică Viaţa prea înfricoşătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel în care îi ia şi mai rău în tărbacă pe „sorboncălăi” şi pe călugări. Aversiunea faţă de călugări i se trăgea de la experienţele sale de novice într-o mănăstire. Dar ca să apară cartea şi pentru a se pune la adăpost de eventualele represalii Rabelais primeşte încuviinţare din partea regelui Francisc I însuşi. După moartea regelui însă, Rabelais se trezeşte că şi reprezentanţii Stărilor Generale – Parlamentul de atunci – l-au luat în ochi de rău şi-i interzic să publice continuarea seriei sale despre Gargantua şi Pantagruel. Ce-i drept, că şi spiritele pioase ale vremii aveau dreptate. Rabelais nu se mulţumea să-şi bată joc de călugări şi de învăţaţii de la Sorbona. Îşi mai şi împodobea romanele cu vorbe şi ziceri fără perdea pe care nu le gustau decît prostimea şi nobilii fără prejudecăţi. Medicul cu reputaţie de mare vindecător şi scriitorul care, împreună cu Cervantes, a pus piatra de temelie a artei romanului şi care a îmbogăţit ca nimeni altul pînă atunci şi ca puţini alţii după el limba franceză, a murit, se pare în 1553, la Paris. Testamentul său suna astfel: „N-am nimic, am o mulţime de datorii. Restul las săracilor.” Iar ultimele cuvinte care i se atribuie sînt „Mă duc să caut un mare Poate!”

Deşi au trecut aproape 500 de ani de cînd au fost scrise, romanele lui Rabelais îşi păstrează şi vivacitatea şi savoarea ca şi cum ar fi opera unui alchimist al literaturii. Culmea e că sînt citite mai ales de copii şi recitite de scriitori şi de învăţaţi. Copiii se bucură de poveştile celor doi uriaşi şi ale prietenilor lor, scriitorii prind curaj literar de la Rabelais şi din cînd în cînd mai preiau cîte ceva din cărţile lui, iar învăţaţii ne explică dedesubturile culte ale romanelor sale. Ca să te poţi bucura într-adevăr de Gargantua şi Pantagruel îţi trebuie oleacă de cultură clasică, altfel, nici francez fiind, n-ai ce să cauţi pe centru. Iar ca să-l poţi traduce cu ştaif şi să-i pui şi notele de subsol corespunzătoare ai nevoie şi de un talent acătării, ca Romulus Vulpescu, dar şi de o erudiţie mai tare chiar decît talentul, ca acelaşi Romulus Vulpescu, cel care a adus pe româneşte, cu osîrdie şi iscusinţă, nemaipomenitele întîmplări ale uriaşului Gargantua şi ale fiului său, bunul Pantagruel.

1 comentariu

  1. #1

    François Rabelais e aproape neînțeles pentru moderni & post-moderni, așa cum vine dintr-o lume apusă a carnavalului. În schimb, cel mai avizat cititor al său whatsoever rămîne rusul Mihail Bahtin ptin studiul complex „Creația lui François Rabelaisși cultura populară a Evului Mediu și a Renașterii”. Recomand titlul pentru curricula obligatorie, începînd cu cea a liceeală.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • În căutarea țăranului pierdut

    18 februarie 2020

    Prin anii ’90, șoseaua dintre Craiova si Calafat purta la gît în plină iarnă salbe de potîrnichi și de prepelițe, care spre a nu fi detectate pe cîmpul înzăpezit de […]

  • Instinct primar

    18 februarie 2020

    Partidele bătrîne se închină la chipul cioplit al primarului. Și PSD, și PNL se prosternează la picioarele acestei divinități păgîne. Au primari mulți pe care vor să-i păstreze fiindcă fără […]

  • Cine suntem, ce mai vrem

    18 februarie 2020

    „Să se știe cine suntem și ce vrem“, spunea Ion Iliescu în decembrie 1989 despre necesitatea unei comunicări cu ambasada Uniunii Sovietice. Desigur, sovieticii știau destul de bine și cine […]

  • Ludovic autorăstignit a doua oară

    11 februarie 2020

    După ce a fost bătut la școală de niște derbedei, elevul conștiincios Ludovic Orban, sfătuit de domnul diriginte, a decis să-și dea singur palme în fața clasei dacă împricinații refuză […]

  • Războaiele care ne-au prostit

    11 februarie 2020

    Cînd vine vorba despre înapoierea României, două tabere duc greul bătăliei. Una susține că sîntem ținuți pe loc de corupție. Cealaltă e de părere că sîntem victima conspirației internaționale. În […]