Generalii și coloneii Armatei române au inventat echipa de făcut bani (II)

Într-o viziune mai mult sau mai puțin contemporană, am putea împărți sportul în trei universuri: sportul profesionist, sportul amator și sportul de masă.

Sportul profesionist

este o afacere. Ești plătit ca să-l practici și ești plătit în funcție de performanțe. Plata o fac organizatorii competițiilor sau proprietarii cluburilor/echipelor, în timp ce sportivii, antrenorii și managerii sunt plătiți. Sunt plătiți atâta vreme cât aduc performanțe și sunt mai prost sau mai bine plătiți în funcție de performanțe. Performanțele atrag spectatori, care plătesc pentru a viziona la fața locului sau în transmisiuni TV/online competițiile. Cu cât mai mulți spectatori atragi, atragi și sponsori, care se adresează publicului tău pentru a-și vinde produsele. Din sportul profesionist se pot câștiga și bani puțini, dacă ai performanțe slabe sau practici un sport fără audiență, dar și foarte spre indecent de mulți bani dacă ai performanțe într-un sport cu audiență mare. Dacă ești fotbalist profesionist, poți câștiga foarte mulți bani și fără performanțe. Totul e să prinzi un contract bun într-o țară plină de petrol.

Sportul amator

este acela pe care-l practici de plăcere. Fie pentru plăcerea jocului, fie pentru a-ți menține o formă fizică bună. Este o activitate practicată în timpul liber și plătești, de cele mai multe ori, pentru a o practica. Plătești pentru echipament, plătești să-ți închiriezi terenul sau sala, plătești, eventual, serviciile unui antrenor, plătești tot ce ține de deplasări și așa mai departe.

Sportul de masă este acel tip de activitate fizică recreativă pe care statul ar trebui să o încurajeze pentru a menține un nivel măcar acceptabil al sănătății populației. Sportul de masă ar trebui să se adreseze copiilor și tinerilor și se suprapune în mare parte cu ceea ce se numește educație fizică. Dar nu tot sportul de masă este educație fizică și, în plus, sportul de masă nu este, spre deosebire de educația fizică, obligatoriu. Educația fizică este și trebuie să fie obligatorie, să facă parte din programa școlară, de la clasa pregătitoare până în ultimul an de liceu.

Educația fizică presupune o infrastructură sportivă pusă la dispoziție absolut gratuit de către stat, profesori plătiți de către stat, în timp ce echipamentul cade, de obicei, în sarcina elevului.

Sportul de masă presupune ca statul/autoritățile locale să pună la dispoziție infrastructura sportivă, în mod gratuit, să organizeze competiții etc.

Sportul amator presupune o infrastructură sportivă mixtă, publică și privată, sau, eventual, doar privată, pentru a cărei folosire plătesc practicanții.

Sportul profesionist presupune o infrastructură sportivă pentru care plătesc exclusiv organizatorii de competiții sau proprietarii cluburilor, indiferent dacă infrastructura respectivă este proprietate publică sau privată.

Așadar, statul trebuie să se implice

direct doar în educația fizică și sportul de masă. pentru celelalte categorii de sport statul poate crea facilități, așa cum creează pentru multe alte activități și business-uri, dar atât.

Ei bine, în România lucrurile sunt complet denaturate.

Educația fizică este complet ignorată, sportul de masă aproape că nu există, sportul amator este confundat cu sportul profesionist, iar sportul profesionist înghite cei mai mulți bani de la stat și de la autoritățile locale, în dauna categoriilor de sporturi pe care statul chiar ar trebui să le sprijine.

În fotbal (în principal), baschet, handbal și volei există puține cluburi 100% private. Majoritatea echipelor de handbal, baschet și volei sunt echipe profesioniste, unde jucătorii sunt angajați, doar că banii vin de la autorități publice sau ministere. În fotbal, la nivelul Superligii, echipele sunt, teoretic, private. Doar teoretic, pentru că, în realitate, doar câteva echipe sunt 100% private, cele mai multe fiind asocieri public-private, unde, de fapt, autoritățile publice suportă grosul cheltuielilor.

De asemeni, doar două dintre stadioanele pe care se desfășoară meciurile din Superligă sunt proprietate privată: stadionul „Dr. Constantin Rădulescu“, al FC CFR 1907 Cluj, și Stadionul Central „Academia Gheorghe Hagi“, pe care joacă meciurile de acasă Farul Constanța. Restul stadioanelor din Superligă au fost construite, modernizate și aparțin autorităților publice. Unele sunt închiriate cluburilor, altele, cele mai multe, le sunt puse la dispoziție gratuit sau în schimbul unor sume modice, care nu acoperă nici măcar o mică parte a costurilor de întreținere.

Printre cluburile de fotbal

din România găsim multiple anomalii, dar Steaua este cea mai mare.

Ca mai toate echipele de fotbal aparținând unor ministere, Steaua a trecut, la finalul secolului. trecut, printr-o formă de privatizare. Pentru a se conforma legislației românești, inspirată de legislația internațională, echipa de fotbal Steaua a devenit entitate privată, indiferent dacă vorbim despre o asociație sau o societate pe acțiuni. La fel s-a întâmplat cu Dinamo și cu Rapid, dar și cu alte cluburi, precum Universitatea Craiova, Petrolul Ploiești, Politehnica Timișoara, Politehnica Iași, Sportul Studențesc și așa mai departe.

Rapid și Dinamo au rămas echipe de fotbal private, iar Ministerul Transporturilor și cel al Internelor au respectat istoria transformării cluburilor și nu au încercat naționalizarea unor entități private cu a căror devenire fuseseră de acord. De aceea, atât Rapid, cât și Dinamo, actualele echipe din Superligă, își păstrează numele și, parțial (în cazul Rapidului în totalitate), palmaresul (la Dinamo situația este mai complicată din cauza conflictului cu Nicolae Badea).

Ei bine, Armata Română a găsit de cuviință să nu-și respecte faptele din trecutul recent și să ceară înapoi ceea ce, de fapt, cedase de bunăvoie.

Susținătorii Armatei spun că Justiția le-a dat dreptate. A folosi acest argument, în România, este îndreptățit doar parțial. În țara în care instituțiile de forță au dictat, de facto, în Justiție, nu putem vorbi, în realitate, despre decizii drepte ale sistemului judiciar.

Dincolo de acest lucru, însă, prin naționalizarea mărcii și a palmaresului Steaua, echipa de fotbal cu acest nume a redevenit una finanțată exclusiv din fonduri publice. Nici o problemă până aici, dacă Steaua nu ar dori, de fapt, să fie un club profesionist, care să activeze în Superligă. Însă pentru a activa în Superligă, Steaua nu poate fi o echipă de drept public, ci trebuie să adopte o formă de asociere de drept privat: asociație, SRL, SA. Ceea ce înseamnă că Ministerul Apărării trebuie să-și cedeze, din nou, măcar parțial, proprietatea asupra mărcii și a palmaresului pentru a se asocia cu entități private, persoane fizice sau juridice. Făcând asta, Armata ar reprivatiza echipa de fotbal, trecând din nou prin procesul început în 1998.

La finalul acestui proces, prin proceduri perfect legale, așa cum s-a întâmplat și în 2003, Steaua ar putea deveni din nou o echipă 100% privată.

În acel moment, Talpan sau un alt jurist al Armatei se va revolta din nou și va începe o nouă luptă pentru siglă, nume și palmares, sperând să renaționalizeze echipa și să o ia de la capăt în căutarea unui nou fraier care să umple cu bani buzunarele generalilor și coloneilor cărora nu le prea ajunge 2,5% din PIB pentru a-și acoperi cheltuielile personale.

Cam asta e tot, cam așa se inventează o înșelătorie protejată de stat în numele onoarei militare și al mândriei bravilor generali de carton care o conduc.