Gîlceava înțeleptului cu umbra

Care o fi mecanismul prin care un om (altminteri respectabil, cu kile și vîrstă pe măsură, cu oarece notorietate, hîrșit prin politică și atins deseori de aripioarele feminine ale politicii) își pierde udul rațiunii – mi-e greu să-nțeleg. Așteaptă, în ultimul ceas, pe ultimii metri, o decorație, o beatificare? L-a vizitat îngerul exterminator al non-valorilor care împînzesc România? A avut o viziune? Plînge după zăpezile de-anțărț? Nimeni n-o să știe vreodată, iar taina schimbării la față nu va avea, vai, niciodată, nici măcar un apostol care s-o povestească. Istoria literară românească e plină de veleitari celebri, izvoare tămăduitoare ale mediocrității, lampadofori ai găunoșeniei și profeți ai nimicului prețios, glorii veșnice de-o zi, care au dat cu bățul în baltă la țanc. Cum spunea poetul, „Lăuda-te-ar Bogdan Duică!”. Mai mare rușine nu putea să pață un scriitor decît să-l placă, de-a lungul timpului, Iorga, Dragomirescu, Caracostea sau, mai de curînd, Pompiliu Marcea ori Mihai Ungheanu.

Ce i-o fi venit lui Alex. Ștefănescu să dea cinstea pe rușine, repet și eu (odată cu Minulescu), „Noi nu vom ști-o, poate, niciodată”.

Destinul omului e unul exemplar – pentru nereușită. A intrat în politică la cel mai falimentar partid. I-a prezentat omagiile Elenei Udrea, ba i-a pupat mîna pînă la buric. A semnat alianțe care n-au ținut nici măcar o zi. N. Manolescu l-a dat afară de la România literară în cel mai laș și nedemn fel cu putință. Ei bine, n-a fost de ajuns. De cîtva timp, mai precis, de la Năpasta cu Premiul “Mihai Eminescu”, Alex. Ștefănescu a ales. Ce? Să fie țuțărul președintelui USR și să pareze, ca un scutier greoi, toate atacurile nesăbuiților dujmani ai suveranului pontif. Să pupe mîna care i-a arătat firmanul.

De o vreme, Alex. se războiește cu disidenții Uniunii și, asemeni corifeului Eugen Barbu, far călăuzitor și fir roșu, se întrece cu sine însuși în a veșteji lipsa crasă, cruntă și enormă de valoare. E dreptul domniei sale. Dar, cînd am citit encomionul adresat Danielei Nane, care sună cam așa: „M-a vizitat în casa mea de la țară. Ce surpriză frumoasă! La un moment dat a venit vorba despre poezia «Floare albastră» a lui Eminescu, cînd [ea] a început să spună din memorie versurile eminesciene. Adia vîntul, fremăta frunzișul pomilor ca într-un «codru bătut de gînduri», iar noi ascultam, fermecați, «Floare-albastră, floare-albastră, / Totuși este trist în lume». Pentru prima dată în viață, l-am contrazis, în gînd, pe Eminescu: Totuși, nu e trist în lume“. Uau. Genial!

S-o scurtăm, actrița joacă într-o piesă a criticului. Iar criticul s-a pierdut. E pierdut – definitiv.