La 1883, undeva în Bărăgan, într-un sat destinat zădărniciei agrare, bătut de secetă vara și vizitat de lupi iarna, a văzut lumina zilei copilul Nicolae, într-o zi obișnuită de primăvară, între două evenimente cîmpenești: al doilea îngheț al grîului și a treia venire a graurilor. Sărăcia năștea pe atunci nu numai foame, ci, iată, și dragoste, fiindcă, în lipsa recoltei, oamenii obișnuiau să se sature unul cu celălalt.
De mic, Nicolae Furnică a arătat o neobișnuită patimă a trudei. Muncile cîmpului, oricît de grele, nu reușeau să-l istovească, așa că seara, cînd restul țăranilor cădeau rupți și adormeau cu mămăliga nemestecată în gură, Nicolae despica lemne, săpa șanțuri sau muta cogeamite bolovani dintr-o parte în alta. Era greu de crezut că pofta lui nebună de a ridica lucruri, energia lui nesecată, mușchii lui noduroși ca niște rădăcini de nuc îi vin din zeama de urzici și turtele de mălai cu care se hrăneau sătenii, așa că, încet-încet, bănuiala că ar avea sprijin ceresc în muncile sale s-a întărit. Tînărul Nicolae Furnică a început să fie considerat un fel de trimis pe pămînt al administrației îngerești și împins, de mai toată lumea, spre calea preoției.
În august 1916, cînd s-a înrolat voluntar, preotul Nicolae Furnică avea un metru nouăzeci, patru copii, vîrsta lui Iisus și putea muta de unul singur un car încărcat cu pietroaie. Opera lui duhovnicească și culturală era apreciată în parohia Sfînta Treime din Urziceni, unde toți enoriașii au știut să aleagă între delăsare bisericească și vînătăi.
Regimentul 75 Infanterie, unde preotul Furnică a fost locotenent confesor, a dispărut în întregime la Turtucaia. Nicolae Furnică a fost văzut în viață, luptînd cot la cot cu cei cîțiva soldați care mai rămăseseră pe loc, pînă cînd bulgarii și nemții au cucerit întregul dispozitiv românesc. Apoi, așa cum se întîmplă la marile învălmășeli, n-au mai fost martori. Povestea primului preot erou din Marele Război și-a căutat, așadar, singură continuarea. Unii l-au văzut pe Nicolae Furnică înecîndu-se în Dunăre, alții doborînd bulgari cu mitraliera pînă la ultimul cartuș, în fine, alții l-au anunțat mort de pe urma rănilor într-un lagăr de lîngă Sofia. Nici un raport de front n-a putut, însă, să explice cum și de ce, cînd toată armata română fugise, undeva, acolo unde ar fi trebuit să fie Regimentul 75 Infanterie, cineva arunca cu soldați bulgari în soldații nemți.