Cred că nu v-am mai povestit niciodată care-i ideea cu GPS-urile astea de le vedem acum prin toate taxiurile, mult mai des decît pe bonurile fiscale de-s obligaţi şoferii să ni le ofere. Vă spun acum, pentru că tocmai mi-am luat o aplicaţie GPS şi m-am tot jucat zilele trecute cu ea.
Treaba-i simplă şi merită lămurită niţel: GPS înseamnă „Global Positioning System“. Şi totul, desigur, a pornit de la interesul armatei (americane, of course) de a afla pe unde se află sateliţii sovietici. De-acolo pînă la problema inversă (adică aflarea poziţiei proprii ştiind unde se află sateliţii) n-a fost decît un pas. Mic pentru armata americană, uriaş pentru omenire.
Teoria e simplă: tot ce ne trebuie pentru a şti cu precizie unde (şi cînd) ne aflăm sînt patru sateliţi mari şi laţi deasupra capului. Şi un receptor, desigur. Iar practica este, aparent, la fel de simplă: cei patru sateliţi trimit peste tot cîte un semnal care comunică momentul precis de emisie precum şi poziţia satelitului pe orbită. Cu ajutorul acestor date de la cel puţin patru sateliţi, receptorul poate calcula foarte rapid poziţia exactă (pe cele trei dimensiuni, X, Y şi Z) şi timpul local. Nu încercaţi şi voi acasă, ecuaţiile sînt destul de complicate şi v-aţi prinde rapid urechile. Ceea ce nu este cazul telefoanelor noastre, aparent mai smart decît noi. Sau, mă rog, măcar mai rapide şi mai precise la matematici.
La ora asta sînt, cel puţin în sistemul GPS, vreo 31 de sateliţi aflaţi în orbită medie în jurul Terrei, pe la vreo 20.000 de kilometri înălţime, cu perioada de vreo 12 ore. Asta înseamnă că nu veţi avea tot timpul aceiaşi sateliţi deasupra capului (pentru că nu se află pe orbite geostaţionare, precum sateliţii de retransmisie TV), dar, totodată, înseamnă că, mai mereu, aveţi cel puţin patru în raza vizuală. De fapt, ar fi vizuală dacă i-aţi vedea, dar nu e cazul, aşa că doar îi spunem noi astfel. Cei mai mult decît patru sateliţi oferă o redundanţă binevenită pentru verificarea calculelor receptorului.
Cu ocazia asta, cei (sau cele?) care pretind că niciodată nu ştiu unde se află nu mai au nici o scuză, le comunică telefonul.
Bine, de fapt ar putea avea o scuză, dar asta ar fi ultima lor problemă atunci: tot ce le trebuie este o furtună solară serioasă, care ar prăji mai toţi sateliţii. Iar aflarea poziţiei s-ar întoarce în epoca de piatră şi toate aplicaţiile extrem de utile ale sistemului GPS ar dispărea ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Pentru mai multe trăznăi d-ale științei, treceți pe la www.sciencefriction.ro.
Eee… Las’ca nu ne ratacim nici fara GPS. Smartfoanele se mai orienteaza si dupa pozitiile emitatoarelor GPS, dupa pozitiile retelelor wi-fi… Si, la urma urmei, nu e chiar asa rusinos sa intrebi un trecator unde te afli 🙂
GPS-ul, (cel american), a fost pus la dispoziţie „free of charge” de către armata americană în urma doborârii de către aviaţia sovietică a avionului civil de pasageri KAL 007, care a rătăcit drumul şi a intrat în spaţiul lor aerian. Una din nurmările incidentului a fost ordinul lui Reagan întru cele de mai sus.
Ruşii şi chinejii deja au propriile lor sisteme, similare. Nu ştiu sigur dacă acoperă tot globul, probabil că nu, dar sunt operaţionale.
cand au facut reteaua publica, americanii au dat 24 de sateliti care acopereau intreg pamantul. si, din cate stiu eu, sunt de ajuns trei sateliti pentru pozitionare. se pare, totusi, ca sunt locuri unde te vad mai multi de 4 in acelasi timp
Acu’ am vazut ce greseala am facut mai sus… A se citi „Smartfoanele se mai orienteaza si dupa pozitiile emitatoarelor GSM, dupa pozitiile retelelor wi-fi.”