Într-o zi frumoasă de toamnă am plecat, cu mic, cu mare, să facem Halloween-ul la Bran. Poporul nostru fiind unul sincronic (teza lui Lovinescu) şi sintetic (a mea), nu e de mirare că o nesănătoasă şi plastifiată sărbătoare neromânească are tot mai mare impact pe piaţa Căluşarilor.
Meditam la această treptată ştergere a identităţii naţionale (oare unde sînt măturile de altădată?…) pe cînd îmi aranjam o perucă roşie ce-mi dădea un aer relativ mulţumitor, de Satyricon. Oricum eram cel mai conformist de pe-acolo. În jur se găteau diavoli tasmanieni, harrypotteri hibridizaţi cu al treilea purceluş şi o feroce Scufiţă Roşie.
Am ajuns la petrecere şi teroarea a început. Bucatele erau săţioase, vinul roşu – mizerabil, iar afară, unde se dăduse foc la o pădurice, era al dracului, Doamne iartă, de frig. Mai venise şi o echipă a PRO TV-ului şi chelneriţele surescitate făceau coadă să fie filmate.
În acest context mai degrabă funebru decît sărbătoresc, a apărut ea. Nimeni de la masa noastră de numai treizeci de metri pătraţi nu ştia cine este. Era o frumuseţe stranie, cu pielea albă şi părul de un negru albăstrui. Şi, nitam-nisam, această creatură perfectă veni prin varza petrecerii la mine: „Am auzit că-ţi place Agopian“.
Cum sînt un om cu replică, odată mi-am scuturat buclele şi-am ţinut o tiradă: „Da“.
Dar tipa nu s-a descurajat dintr-atît. A întins mîna printre sticle, pahare şi-o jumătate de berbec palpitînd, a cules o ţigară dintr-un pachet care – vă jur – nu exista pe masă, şi-a aprins-o, mi-a suflat fumul în faţă şi a continuat: „S-a vorbit pînă la saţietate despre abulia eroilor lui Ştefan Agopian, despre nepăsarea, indiferenţa, melancolia şi tristeţea lor…“
Ca-n transă, sub ochii ei reci, am început să lălăi: „Sufocate de trepidaţia infernală a timpului istoric, personajele se retrag în spaţii închise, ocrotitoare (pînă la proba contrarie), în conversaţii prelungite artificial, în somn şi în visare…“
Mă simţeam cumva în temă: erau nişte fragmente dintr-o cronică a mea la Tache de catifea.
Dar de Sara ce spui? atacă ea unde mă durea mai mult, la a doua capodoperă.
Păi, er…, am citit de patru ori şi…
Citeşte şi a cincea oară. A cincea oară va fi cu totul altfel.
După care a dispărut, ca într-o povestire mai nouţă de Cărtărescu.
Halloween-ul continuă pînă dimineaţă, cînd toţi diavolii s-au dres şi au cîntat „Noi sîntem români“.
9 vizualizări
