Inițial, Annabelle era un personaj secundar, aruncat în cadru de Conjuring pentru că, deși clișeul se tocise de la primul Chuckie, păpușile sinistre și posedate merg fără cusur. Și, dacă filmul amintit mai devreme a reușit să mulgă publicul de o gălăgie de bani, era de la sine înțeles că un film mai slab trebuia să vină din nou în grajdul pieței cu găleata și scăunelul cu trei picioare.
Asta a fost primul Annabelle. A venit, a țipat, a încasat.
Acum, dacă moda filmelor aruncate în scîrbă direct pe DVD nu mai convinge atîția cumpărători, abominatia a revenit pe ecran. Annabelle a fost un prequel și e relativ penibil să mai tragi de povestea aia? Nu contează, facem prequel la prequel.
Prin urmare, cîndva, prin anii ’40, soții Mullins își pierd copila-Annabelle- într-un accident de mașină. Doisprezece ani mai tîrziu, ferma lor sinistră devine refugiul unui orfelinat proaspăt închis. Sora Charlotte își încolonează cele șase fete – printre care și o negresă, să nu mai țipe vreo grasă coșuroasă că Hollywood-ul discriminează negrii – și hai să stăm.
Prima noapte trece cu bine. Janice, puștoaica pe care lipsa vaccinului antipolio a lăsat-o cu un picior funcțional mai puțin, găsește deschisă ca prin minune cameră micuței Mullins, face fix ce nu ar face nici un om dotat cu un minim de minte, dezleagă demonul din lanțurile spirituale și, în final, delectează publicul cu cel mai scremut dialog al genului horror de la origini și pînă în prezent:
„Poți să mă ajuți?”
„Ai nevoie de ceva?”
„De sufletul tău!”
Nu există clișeu, nu există stereotip, nu există rețetă tocită și plictisită de atîta utilizare să nu se trezească pe ecran, doar-doar va obține spaime ieftine și urlete mai mult surprinse, nicidecum îngrozite.
Vremea cînd filmele de groază mizau pe atmosferă, pe indicii, pe suspans și pe finețea realizării a apus de mult, s-a stins într-un ocean de mizerii croite ieftin și punctual, fără nici cea mai mică grijă pentru scena următoare. Gheare, colți, sperietori de ciori, obiecte zburătoare, lumina care se stinge, umbre care cresc, tot arsenalul de trenulețul groazei trebuie să funcționeze instant.
Și n-o face. E cam greu să te sperii cînd, de la bun incepeut nu prea îți pasă de niște caricaturi umane care 1) nu judecă omenește și 2) reacționează tîmpit. Personal, așteptam că demonul să apară în fața camerei, nedumerit și vag jenat și să întrebe privitorii „Eu de ce îmi pierd vremea cu proștii ăștia?”
Să spui despre Annabelle: Creation că e mediocru e deja lăudă nemăsurată. E doar un film de duzină, făcut la normă și dornic să scoată niște bani din piatră seacă, pentru că nu aș numi capete tărtăcuțele care totuși ar plăti să-l vadă după ce au aruncat un ochi pe trailer și au citit măcar două trei recenzii
Annabelle: Creation R: David Sandberg Cu: Stephanie Sigman, Talitha Bateman, Anthony LaPaglia
