Au fost necesari (sau nu atît de necesari) cîțiva ani pentru ca lumea nouă a Bucureștilor să uite de un local celebru, cocoțat pe acoperișul teatrului din titlu: La Motoare. A fost cel mai în vogă, primul paradis hipsteresc, locul în care – aveai, n-aveai treabă – urcai după orele de serviciu să bei o bere. Cu noua lui pălărie, reconstruită după planurile inițiale, teatrul va șterge o istorie veselă și inconștient de lejeră. Tot acolo, la etajele 3 au 4, se organiza, înainte de ’99, Bookfest-ul. Spațiul nu era potrivit, înghesuiala scotea din tine, pe lîngă sudoare, untul. Dar, dacă urcai mai sus, pe terasă, dădeai de toată boema artistică și literară românească. N-aș putea spune de ce avea locul lipici. Dar e cert că, zilnic, pînă la 4-5 dimineața, berea, vinul și tăria curgeau în valuri. Ion Dumitrescu, înălțat pe o scenă îndoielnică, prezenta filme în fluieratul general: „Proiecția, proiecția!”. În colț, era un car dezafectat. Pe terasa în formă de L sau U șchiop, se înghesuiau mese de lemn, cu băncuțe de lemn, incomode rău. Dacă voiai să fii văzut, acolo urcai și, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, erai văzut. Firmele (pomenesc numai de 24 FUN și Academia Cațavencu) organizau acolo întîlnirile private și întîlnirile cu publicul. Acolo, prin 2002-2003, și-a prezentat Mircea Dinescu, cu fast, fanfară și bucărărie la botul calului, Gălbioara de Potelu. A fost o înghesuială de nedescris. Fiecare strîngea în pumnișor paharul de plastic cu lichidul prețios. Nu, Gălbioara n-a fost bună, mai avea de învățat. Dar petrecerea a lăsat în urmă, prin leagăne, fotolii moi și pe sub mese, șiruri lungi de petrecăreți învinși. Acolo se făceau lansări și se dădeau premii. ASPRO își stabilise un cartier general oficial și pre mulți au popit, cu sau fără temei. Se desfăceau prietenii și se înălțau axiologii la minut. Tudor Jebeleanu venea însoțit de un puștan sfios, Luca, fiul lui – și de un aparat de fotografiat de generație nouă. Nu mi-a rămas în minte la fel de viu, metalic și colțuros ca bătrînul lui Zenit, dar fie! Cele mai frumoase poze de la începutul mileniului ale lui sînt.
Acolo aveam s-o văd, pentru ultima dată, pe Mariana Marin. Era umbra fetei de odinioară, îmbătrînită prematur, cu un strop de disperare dincolo de nonșalanța ei proverbială. Stăteam la masă și nu prea mai aveam ce spune. „Bătrîne, am să scot o carte. O să mi-o ilustreze băiatul lui Jebeleanu. Ai să vezi ce carte scot.” Ceva din bucuria intensă a tinereții pălise. Madi nu a apucat să-și vadă cartea. Cînd trec pe lîngă clădire, îmi dau seama că noile contururi șterg vechile amintiri.
Frumos…
reconstruim ca sa revenim in trecut si astfel facem prezentul sa devina trecut.
O sa vina un alt prezent pe care la inceput o sa-l injuram pentru ca a distrus ceea ce tocmai se cladise pe ruinele prezentului de altadata. Dar asta va trece si vom incepe sa cladim memorii pentru un viitor in care prezentul de maine va fi trecut regretar.
Moralq ar fi ca undeva in viitor ar trebui sa intelegem ca reconstructia nu aduce cu ea si valorile de odinioara. Va trebui sa intelegem ca valorile sunt create de noi si asta chiar daca se intampla pe ramasitele unui trecut glorios. Asa ca ar fi important sa invatam sa consolidam pe bazele prezente, sa mergem inainte adaugand valori noi si sa intelegem ca nuami asa putem sa ne impacam cu noi ca natie si sa mergem inainte.
Si da, La Motoare era misto.
Mai e ceva acolo sus?