Împielițați în pielea goală

Spre sfîrșitul stagiului militar, adică pe cînd dădea frunza (și iarba, firește), pe cînd simțurile, dar mai ales somnul de cătană în slujba patriei era cutreierat de ființe foarte feminine și foarte ofertante, eu și Traian T. Coșovei ne cam prinseserăm cum merg lucrurile. Eram deja bătătoriți, și în talpă, și pe sinapse. Știam cum să băgăm băutura în unitate (legată în izmene), știam cum să chiulim, cum să periem gradații și superiorii, cum să prestăm activități artistice, de care comandantul – care nu înțelegea nimic – era foarte mîndru, în fine, să scoatem civilul din postura degradantă de pifan. Dar știam și cum să facem rost de mîncare, că ăsta era oful. Soldatului îi e mereu foame. Ah, cînd îmi amintesc pîinea cu marmeladă sau felia de costiță prăjită în vîrful baionetei, îmi curg balele și acum.

Ei, dar armata avea treabă cu noi. Plutonul nostru a fost detașat timp de două săptămîni la paza unui depozit de armament. Nu-ș’ ce aplicație era în desfășurare, iar noi trebuia să păzim obiectivul. De cine să-l păzim? De dușman. Dar, cum acesta nu binevoia să apară, că nu prea putea, ticălosul, să treacă granița, ne-am lăsat repede pe tînjală. Eram singuri în mijlocul pădurii și cine se încumeta să stea de gardă noaptea era, cu siguranță, ori un erou, ori un nebun. Așa că foarte curînd ne-am pus pe dormit, cît era noaptea de lungă. Venise luna mai și soarele oltenesc ne îmbia. Așa că, mai întîi, am lepădat tunica, apoi pantalonii, apoi maieul, apoi izmenele și, într-un consens admirabil, am dat jos și chiloții. Defilam toată ziulica în sula goală, dar cu centironul pe noi, cu arma pe umăr și cu lopățica de infanterie care ne lovea peste noadă. Deja ne obișnuiserăm cu gîndul că vom primi mașina cu alimente goi-goluți, dar salutînd regulamentar, cu mîna la chipiu. Chipiele erau în continuare pe țeste, să ne apere de soare. Să nu uit un amănunt important: jucam șeptic cît era ziulica de lungă.

Numai că, la capătul primei săptămîni, am constat că mașina de aprovizionare nu mai venea, pîinea și salamul, brînza și marmelada se terminaseră, iar noi nu aveam nici măcar un telefon cu manivelă. Frumos era în Paradisul soldățesc, dar foamea nu ne lăsa să ne bucurăm. A trecut o zi, au trecut două, iar noi habar n-aveam dacă nu cumva începuse al treilea război mondial și ne uitaseră acolo. Așa că ne-am pus pe scotocit. Lipită de dormitor era o cameră ferecată, cu o ferestruică pătrată, la vreo doi metri înălțime. Ce-o fi acolo? Vreo trei l-am ridicat pe Traian, care era subțire ca un deget, și, legat cu mai multe centiroane, s-a strecurat înăuntru. A revenit, transfigurat.

— Mîncare! a strigat.

Era magazia plină de conserve: fasole cu cîrnați, fasole cu carne, fasole, fasole. Și marmeladă, dar și pîine. Cinci zile cît am mai stat pe acolo am ras tot. Stăteam cu burțile la soare și… mă-nțelegeți. În sfîrșit, la capătul a două săptămîni, și-au adus aminte de noi.

Cînd a intrat camionul, l-am întîmpinat în pielea goală, dar cu chipiele pe frunte, cu centiron și cu salutul regulamentar. Sergentul-major a belit ochii și a răcnit, roșu ca racul:

— La bulău cu voi!