În pat cu redacția – episodul 24 –

Dacă tot vorbim despre oameni care au venit în redacție prin 1991-1992 (mai ales 1992), cu siguranță nu pot rata principala achiziție a anului, omul care, de atunci încolo, nu s-a mai dezlipit de computerele redacției: Iaru care face ziarul.

Dar, până la el, să trecem printr-un episod indispensabil.

Nu mai știu cum s-a întâmplat, dar știu că s-a întâmplat. Pe la mijlocul anului, poate chiar mai devreme, ne-am trezit în redacție cu trei computere. Macintosh. Două Clasic, pentru introducerea de texte (în principal), și un Centris, pentru paginare.

Nu le cumpăraserăm noi, pentru că nu aveam fondurile necesare. Iar dacă astăzi un Mac este scumpuț, în 1992 costa o mică avere, prin comparație cu toate clonele PC care umpluseră cumva România. Dar dacă nu le-am cumpărat noi, atunci cum au ajuns ele la noi în redacție? Simplu: ni le-a donat Fundația Soros pentru o Societate Deschisă. Cred că ăsta era, la vremea aia, numele fundației.

Cum am zis, nu știu cum s-a ajuns la această donație, dar ea a însemnat mult pentru redacția Academiei Cațavencu. Era, printre altele, primul pas înspre sedentarizarea redacției. A durat ceva până când nu ne-am mai ținut brainstorming-urile de bule și ziua de facere a gazetei în tipografia lui Rațiu, dar n-am fi putut face pasul ăla dacă nu aveam computerele noastre, în special Centris-ul, pe care să paginăm revista. Jucării noi, apărute într-o perioadă în care Macintosh își făcea reclamă pe TVR. Neprețuit, cum ar veni.

Adevărul e că pentru noi, pentru cei mai mulți dintre noi, Mac-urile nu erau cu nimic mai speciale decât alte computere. Pentru că nu aveam, de fapt, obișnuința lucrului cu computerele. Eram virgini din punctul ăsta de vedere. Ar fi putut fi și niște PC-uri, ar fi putut fi orice, aproape, că pentru noi ar fi însemnat cam același lucru.

Nu știu dacă am avut noroc sau ghinion că am deschis ochii pe un Mac. Cert este că, după experiența aia, am considerat că așa trebuie să arate interfața unui computer, așa trebuie să se miște, atât de repede și de sigur trebuie să funcționeze. De-a lungul timpului, ăsta a fost, uneori, un handicap. Nici astăzi nu lucrez confortabil pe computere cu Windows. Pur și simplu, nu regăsesc rutinele pe care mi le-am format în 30 de ani, mă enervez dacă ceva nu merge cum știu eu că ar trebui, îmi vine să dau de pământ cu orice instrument infestat cu sistemul de operare al satanei Gates.

Mac-urile au mai adus ceva în redacție: pe Florin Iaru.

Trecea într-o zi pe holul Uniunii Scriitorilor, ușa camerei mari a redacției era deschisă, iar dinăuntru râdeau în soare cele două Clasic și Centris-ul, care mai avea și ecran color.

Florin, care, dacă nu mă înșel, lucrase o vreme la primul dealer de Macintosh din România, până când acesta dăduse faliment, a văzut computerele, a intrat, și-a salutat cunoscuții, s-a așezat la computer și, de atunci, a devenit un membru indispensabil al redacției.

Să ne înțelegem, Florin nu este și nu era IT-st. E poet. Asta a fost întotdeauna. Unul dintre cei mai mișto poeți ai generației lui și nu numai. Dar poetul se îndrăgostise de Macintosh. Îl învățase, era fascinat de el, îi știa soft-urile, instala, dezinstala, iar în timp a început să se bage și prin măruntaiele lui fizice.
Florin a învățat ce pot face computerele alea sucindu-le în toate direcțiile, zi de zi. Găsea manuale de Photoshop și de Quark, se folosea de interfața intuitivă a Mac-ului, intrase în relații aproape interlope cu lumea împătimiților de Apple. Jumătate din Bucureștiul care avea Macintosh apela la Florin, cumva, să descurce mici sau mai mari probleme.

Mulți, foarte mulți ani, Florin n-a scris un rând în Academia Cațavencu. Nu avea chef, nu-l interesa, habar n-am. El nu făcea decât să se ocupe de paginare și, mai ales, de prelucrarea pozelor. Într-o redacție cu destul de mulți ingineri și oameni cu formare tehnică sau științifică, omul care îmblânzea computerele era și a fost multă vreme un poet. Căruia, după o vreme, i s-a alăturat un elev de liceu de la uman. Eu, desigur 🙂