Începutul lui 1993 a fost destul de dur. Sau, mai degrabă, aglomerat. Pentru mine, nu neapărat pentru revistă.
Urmau, în anul ăla, examenul de bacalaureat și cel de admitere la facultate. Destul de stresante, ambele, dar nu din cale-afară. Făceam meditații la gramatică și la limba franceză, ambele materii importante și la Bac, și la admitere. Făceam este un timp al verbului care nu exprimă riguros realitatea din teren. Am făcut, până la un moment dat. Nu mai știu exact până când.
Cert este că a venit un moment în care nu m-am mai dus la meditații. Nu pentru că știam totul, eram super-pregătit sau ceva similar. Dar mă fura din ce în ce mai mult redacția și petreceam din ce în ce mai mult timp acolo. Nu doar timpul din afara programului școlar, ci, deseori, chiar și timpul pe care ar fi trebuit să-l petrec la școală. Uneori, după ce lunea eram în echipa de cap limpede/responsabil de număr a ediției respective, ajungeam la liceu venind din tipografie, după un scurt popas de duș pe acasă. Mă mutam în ultimul rând de bănci și îmi rugam unul dintre colegi să mă trezească dacă încep cumva să sforăi sau dacă profesorul ținea morțiș să obțină de la mine și numai de la mine vreun răspuns.
Dormeam nestingherit la orele de literatură universală, la cele de limba română și la multe alte materii. Nu-mi permiteam să ațipesc la latină și la franceză. La franceză, mai ales pentru că făceam cu dirigu’ și pentru că mulți, cei mai mulți dintre colegii mei se bazau pe discuțiile noastre în franceză, din care ei nu înțelegeau nimic, pentru a trece pe sub radar. Mi-a plăcut foarte mult dirigintele nostru din a XI-a și a XII-a, deși n-am apucat și nici n-aș fi avut cum să-i spun asta vreodată.
Mă foloseam mult de faptul că scriam deja de trei ani la ziar/revistă, de faptul că aveam note bune și chiuleam cât de mult puteam. Nu încercam să aduc scutiri, nu încercam să-mi motivez absențele, cu o inconștiență suverană. Asta ar fi putut să mă coste mult, dar nu m-a costat.
În ziua în care începea examenul de bacalaureat, cu oralul de la română, un coleg dintr-o clasă paralelă, tot de la uman, a venit spre grupul nostru de fumători, a îngenuncheat în fața mea, mi-a luat mâna și mi-a pupat-o. Am rămas mut de uimire, încercând să-mi închipui ce fel de glumă proastă mai e și asta. Omul, care cu siguranță va aprecia că-i păstrez anonimatul, m-a rugat să nu cred că-și bate joc de mine, dar că îmi mulțumește enorm pentru că, datorită mie, poate să dea examenul. Eram în continuare uimit, nu înțelegeam nimic. Și mi-a explicat. Avea peste 120 de absențe nemotivate în cele trei trimestre ale clasei a XII-a. La 120 de absențe nemotivate erai, pe vremea aia, exmatriculat. Doar că el nu fusese. Pentru că eu aveam mult mai multe absențe nemotivate. Iar dacă pe mine profesorii hotărâseră să nu mă exmatriculeze, din varii motive, dintre care unul era că am terminat cu cele mai bune medii din clasele de uman, atunci nu au putut să-l exmatriculeze nici pe el.
Habar n-am avut de povestea asta până în acea zi și mi-a fost și frică să o verific după aceea. Dar am verificat-o și era adevărată. Nu e un model pentru vreun elev al zilelor noastre, este, pur și simplu, un lucru care s-a întâmplat.
Despre examenul de Bac în sine, ceva mai încolo.
