Felix, Cornel și încă unul. Cine să fie oare misteriosul al treilea colaborator al Securității din redacția Academiei Cațavencu?
Până la această informație, dacă aveți puțin timp, să facem o paranteză și să vorbim despre Doamna noastră, prezumția de colaborare cu toate serviciile posibile și imposibile. Aceasta a planat și mai planează asupra revistei și a unora dintre oamenii care lucrează sau au lucrat aici.
De-a lungul existenței acestei publicații, s-a întâmplat ca unii dintre noi să întâlnească și să cunoască în diverse situații și circumstanțe ofițeri activi sau în rezervă ori retragere ai serviciilor de informații românești. Sau civili activi, în rezervă ori în retragere. Am cunoscut, unii dintre noi, și reprezentanți ai serviciilor de informații din alte țări. În general, pe la simpozioane și discuții simandicoase, cu unii am vorbit în calitățile noastre oficiale de ziariști, pe alții i-am cunoscut în ipostaze private și în situații neoficiale. Ca cei mai mulți dintre cetățenii acestei țări, nu vom putea niciodată să spunem cu exactitate câți dintre oamenii pe care i-am cunoscut sau îi vom cunoaște sunt sau nu angajați ai serviciilor secrete. Nu pot să vorbesc în numele nimănui altcuiva, dar, în ceea ce mă privește, pot spune că nu am fost și nu sunt colaborator al vreunui serviciu de informații, românesc ori străin.
Cu toate acestea, pe la începuturile revistei a sosit la redacție o scrisoare care mă demasca. Eram agent multiplu. Nu dublu, nu triplu, ci multiplu. Lucrasem cu Securitatea, desigur. Dar, date fiind originile mele, lucram și cu DGSE (Direction Générale de la Sécurité Extérieure), serviciul extern francez, lucram, după 1990, și cu Bundesnachrichtendienst (BND, serviciul de informații al RFG) și, în funcție de caz, și cu SRI, și cu SIE. Nu mai știu exact care dintre colegi, dar cred că Toma, m-a luat deoparte după ce citise scrisoarea demascatoare: „Băi, Patrick, felicitări! Câți ani ai acum?“. „17.“ „Așa îmi aminteam și eu. Deci, felicitări! La 17 ani să lucrezi «deja de multă vreme» pentru atâtea servicii este o performanță! Bine, puștiule!“
Și, pentru că tot am amintit de Mircea Toma, să vorbim, în sfârșit, și despre cel de-al treilea turnător al Securității din redacția noastră. Care n-a fost Mircea Toma. Mircea a fost verificat de câteva ori de către CNSAS și este absolut curat. Fiind un tip multă vreme greu de digerat, mai ales de către idioți și de către naționaliști, lui Mircea i s-au pus multe în cârcă, în general numai imbecilități.
Al treilea turnător, pe care nici o situație penală nu l-a adus în situația de a fi constrâns de Securitate să colaboreze, a fost Ioan Groșan. În 2006, Ziua, unde Groșan era editorialist, a publicat o sumedenie de mărturisiri ale angajaților săi, care au recunoscut că au fost colaboratori ai poliției politice comuniste. Printre ei și Valentin Hossu Longin. Despre Sorin Roșca Stănescu se știa, cum am mai scris, încă de la începutul anilor ’90.
Ei bine, în 2006, Ioan Groșan a ratat șansa de a fi onest, recunoscându-și colaborarea. De-abia în 2011, când era membru al conducerii Uniunii Scriitorilor, CNSAS l-a verificat și l-a declarat colaborator al Securității ca poliție politică.
Scriitor extrem de talentat, fin umorist, colaborarea lui Groșan cu Securitatea a fost o surpriză doar pentru cei care au ales, toată viața, să-i ignore esența din cale-afară de meschină, comportamentul etern târșelos, filosofia de mică rozătoare dornică să supraviețuiască cu orice preț.
Mi-a plăcut mult modul în care scria Ioan Groșan în unele dintre foiletoanele sale, m-a inspirat, îmi doream uneori să scriu ca el. Am și făcut-o, de altfel, scriind câteva episoade bune din „Județul Vaslui în NATO“ sau din „Jurnalul de Bordel“, atunci când maestrul era prea mahmur pentru a-și mai trimite opera la redacție. Dar atât. Pe cât m-a atras Ioan Groșan ca scriitor, în tinerețe, pe atât de mult mi-a repugnat ca om.
Esti un observator fin, si te felicit! Eu sunt nationalist si am o parere execrabila despre Mircea Toma, exact cum ai scris tu.