În pat cu redacția – episodul 41 –

1993 a fost un an plin pentru mine. Am luat examenul de bacalaureat, am intrat la facultate, la Jurnalism și Științele comunicării, și am încetat să mai fiu angajat cu doar jumătate de normă. Revista mergea bine, tirajul creștea constant, eram priviți ca o publicație serioasă, deja, pentru că ne duseserăm destul de tare și în zona de investigații.

Pagina 3 era pagina dedicată investigațiilor mari mai ample, dar mai existau alte două rubrici care stârneau fiori deseori mai puternici decât pagina 3. „Bârfe, șmenuri, șușanele“, rubrica din pagina 2, era semnată Acciduzzu, porecla unui criminal sicilian din serialul Caracatița. Una dintre traducerile pentru Acciduzzu ar fi „păsărică“. Lui Liviu Mihaiu, care a fost titularul rubricii, îi plăcuse personajul, iar ideea de „Păsărică“ pentru pseudonimul cu care să semneze rubrica i s-a părut cea mai potrivită.

Înainte de a deveni o foarte serioasă rubrică de bârfe politice (mai ales), rubrica din pagina 2 se numise „Bârfa levantină“ și era scrisă de Eugen Istodor și de Iaromira Popovici. Poate eram noi prea încuiați, poate nu înțelegeam prea bine avangardismul lor, dar rubrica nu ne-a convins absolut deloc. Și nu i-a convins nici pe cititori. După ce „Bârfa levantină“ a dispărut din revistă, nici Iaromira n-a mai zăbovit mult printre colaboratorii noștri. Practic, stilurile nu se potriveau.

Piticu avea surse bune, multe dintre bârfe le culegea el însuși de pe la politicieni, așa că nu e de mirare că rubrica a devenit repede una dintre primele citite în lumea politică atunci când apărea revista – marțea în București și miercurea în restul țării.

Mai exista o rubrică de bârfe în pagina 3, „Fincă“, pe o coloană în dreapta. Asta a fost scrisă de la început de către Ioan T. Morar și avea subiecte atât din zona politică, cât, mai ales, de prin TVR (la început, până să mai apară și alte televiziuni), presă și din lumea culturală care apucase să se întrepătrundă cu cea politică. Și Biju avea surse bune și numeroase, în toată țara, mai culegea informații și din scrisorile venite de la cititori, plus că avea câteva personaje preferate, la care revenea periodic.

„Fincă“ avea drept semnătură și specific un cuplu antic: Platon și Aristotel, care făceau câte ceva în fiecare număr. Câte ceva ce rima, neapărat, cu Aristotel. Practic, sertarul cu semnături nu ar fi putut seca decât dacă s-ar fi interzis, prin lege, diminutivarea celor peste 50.000 de cuvinte ale limbii române. Acum realizez că Platon și Aristotel ar fi putut să execute activități care să se termine în „el“ timp de 50.000 de săptămâni fără să se repete. Asta ar însemna cam 961 de ani. E reconfortant să-ți dai seama că ai putea scrie atâta amar de vreme. 50.000 de numere! Iar noi am ajuns, adunând Cațavencu, Academia Cațavencu și Cațavencii, la doar aproape 1.800 de numere. Dacă aș fi exagerat de optimist, aș spune că ne mai așteaptă 48.200 de numere. Dar nu sunt.

După succesul Dosarelor X, alt serial care ne-a fascinat multă vreme, la mijlocul revistei a mai apărut o rubrică de informații: „Dosarele Chix“. Când revista s-a extins și când s-a extins și echipa, lângă „Dosarele Chix“ au apărut „Dosarele Chixxl“. Așa le spunem intern, și în ziua de azi, textelor care apar în paginile din mijlocul revistei: „chixuri“, deși rubricile se cheamă altfel de 12 ani.

Aveam, așadar, rubrici de investigații și de informații, ceea ce ne transformase într-o publicație deloc de neglijat. Dar, multă vreme, problemele cele mai mari nu de la anchetele noastre ne-au venit, ci de la glumele pe care le făceam, care ne-au adus, la început, mai multe procese și plângeri penale decât orice text de informații publicat.