Spre sfârșitul verii, începutul toamnei lui 1990 am ajuns și la etajul redacției de lângă Curtea Veche. Era ușor de găsit, pe vremea aia: era clădirea în fața căreia nu era parcat Ferrari-ul lui Mihaiu, pentru că n-avea nici atunci și nu are nici azi o mașină din asta. Dar ceva automobil apropiat de un Ferrari exista, totuși, în redacție: Oltcit-ul roșu al lui Mircea Toma. O mașină de legendă, la care, dacă-mi voi aminti, voi mai reveni.
În ziua aia, când am ajuns, așa cum spuneam, la etaj, cu un text bătut la mașină în rucsac, pe lângă mine trecea spre ieșire, în urările de bine ale oamenilor din redacție, un tip micuț, cu o chelie fabuloasă, pe care n-o puteai ignora. Ioan Groșan, un scriitor pe care-l citisem și în a cărui imitație stilistică mai cad câteodată, își încheia scurta carieră de redactor-șef al revistei Cațavencu.
Aveam un text în rucsac, așadar, și, brusc, un chef monstruos să o iau la fugă. Ce să caut eu în locul ăla, unde scrisese autorul Planetei mediocrilor, al Caravanei cinematografice și al celor 100 de ani de zile la Porțile Orientului?
Nu știu de ce n-am fugit. În loc s-o fac, m-am trezit la o măsuță cu un tip sigur pe el și sfătos, care m-a trecut printr-un soi de interviu de angajare. Un soi de.
Un soi de spiriduș, plin de energie, a trecut pe lângă noi, s-a uitat la pachetul meu de țigări (începusem să fumez, da), m-a întrebat dacă-mi aparține și aproape imediat a luat o țigară și și-a aprins-o.
„Lasă țigările băiatului! Nu ți-e rușine, om bătrân, să șterpelești țigări de la copii?“, i-a spus Sorin Vulpe, căci el era tipul ăla sfătos cu care stăteam la masă.
Eu am zis că-i OK, că nu mă simt furat, i-am dat voie.
„Mda. El e Mircea Toma. O să te obișnuiești cu el…“
Într-adevăr, spiridușul era Mircea Toma, care tocmai le povestea celorlalți ideea lui pentru o rubrică nouă. Vartan Arachelian avea, la TVR, o emisiune numită Cuvântul care zidește. Mircea voia să facă o rubrică despre presă, în care să comenteze ce se mai vedea la televizor sau se mai citea prin ziare, o rubrică al cărei titlu să fie „Cuvântul care demolează“. A fost una dintre cele mai longevive rubrici, care ne-a însoțit până în 2011, când Academia Cațavencu, așa cum o făcusem noi și cum o știa restul lumii, a murit în niște chinuri groaznice. Doar că, deja, nu se mai chema „Cuvântul care demolează“, ci „Cuvântul care“ făcea altceva număr de număr. A fost una dintre rubricile pe care mi-a plăcut cel mai mult să o scriu, atunci când îmi venea rândul, și de care astăzi fug cât pot de tare. Ca să mai scrii despre presă, ar trebui să ai despre ce scrie…
„Patrick, tu. ai deja niște texte publicate la noi, nu?“, mă trezește Sorin din digresiune. „Nu mai multe. Unul, și ăla acum ceva vreme.“ „Păi, azi e zi de salarii. Hai să mergem la Irina, să-ți iei banii.“
Până să ajungem la Irina Nacu, soția lui Ovidiu, a trebuit să scormonim prin niște mormane de ziare, să-l găsim pe ăla în care-mi apăruse textul. Era important. Nu textul în sine, ci dovada fizică a existenței sale. Irina s-a uitat pe ziar, a luat o riglă și a măsurat. A calculat rapid câți centimetri pătrați se făceau, a înmulțit cu niște lei pe centimetru și mi-a dat vreo 300 de lei. Poate mai mult.
Era a doua oară în viața mea când câștigam bani din scris. Iar dacă prima dată mai puseseră ai mei 900 de lei ca să-mi pot cumpăra o pereche de blugi Pyramid, de data asta n-am mai avut nevoie de ajutor. M-am dus pe Magheru, într-un loc pe care-l ochisem de ceva vreme, și mi-am cumpărat un cartuș de Rothmans. Mimasem nepăsarea atunci când Toma îmi luase o țigară din pachet, căci eu fumam trei-patru țigări pe zi, pe care le cumpăram la bucată. Atunci făcusem o inginerie și-mi luasem un pachet întreg tocmai pentru vizita la redacție.
Fain. Foileton ușor de digerat și funny. Poate cuplează și Cornel Ivanciuc, Mihaiu, Toma, Mihai Radu, Simona Tache, Mardale, Bușcu, Moțoc, I.T. Morar, Istodor, Dinescu, Cautis, Vulpe, Turosu și ceilalți. Spor.