Înfrîngerea de la Sibiu

Între 26 și 29 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Sibiu, unul din acele evenimente care le-au întărit nemților convingerea că românii sînt niște adversari minunați. După două luni de asalturi, armata noastră trecuse deja la defensivă, iar marele război de eliberare a Transilvaniei devenise o luptă disperată de apărare a trecătorilor spre Muntenia și Moldova.

Generalul Erich von Falkenhayn, comandantul ofensivei de la Sibiu, comanda, de astă dată, pe lîngă unguri și austrieci, trupe germane. Soldații din Corpul Alpin, un fel de vînători de munte hrăniți cu șnițel și cartofi, mai bine făcuți și mai bine încălțați decît cosașii noștri din Bucovina, puteau escalada versanți pe timp de noapte în vreme ce Corpul 1 de Armată al generalului Ion Popovici picotea cu nasul în gamelă.

Generalul Ion Popovici, zis „Provincialul”, nu depășea nivelul strategic al lui Pristanda, el preferînd stilul căprarilor de cazarmă, al înjurăturii și al palmelor repezite peste ochi, dacă răcanul dădea semne că n-a priceput cum se obține victoria. Armata mobilizată de el oscila mereu între derută și bășcălie, înainte de a spăla putina în fața inamicului. La Sibiu, cînd nemții credeau că vor fi copleșiți de superioritatea numerică a românilor, generalul Popovici a scos niște răcnete din care toată lumea a înțeles că victoria e în spate și s-a năpustit într-acolo. Nemții au profitat de haos și au pătruns în trecătorea Turnu Roșu cu inima strînsă ca nu cumva celălalt strateg al românilor, generalul Grigore Crăiniceanu, șeful Armatei a 2-a, să-i încolțească.

Dar Crăiniceanu și-a apărat din răsputeri reputația de idiot și a ordonat o retragere de zile mari, care i-a făcut pe nemți să-i dedice poezii. Generalul Falkenhayn, care tocmai fusese destituit din Statul Major pentru erori strategice, a obținut victoria vieții sale.

Drumul armatei române spre victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz putea începe. Era un drum lung, clădit pe înfrîngeri, gafe și erori, fără de care victoria era de neconceput.