Ce faună avea Eugen Barbu în jurul lui, la Săptămîna, pe vremea cînd ținea și un cenaclu la Casa de Cultură de pe strada Mihai Eminescu! Foaia lui nu începuse să muște scriitorii, el încă nu fusese dat în vileag pentru plagiatul din Incognito, nu-l scrisese. Pe atunci îi țineau trena Dan Mutașcu, poetul, pe post de vioara întîi, Marian Popa, criticul literar, Dan Ciachir, critic și el, poetul-doctor Dan Claudiu Tănăsescu. Se străduia să-și facă loc mai în față, în această trupă frîntă de șale, tînărul poet și publicist Corneliu Vadim Tudor, în rolul de „speranță literară incontestabilă”. Mai erau și alții, dar nu mi-i amintesc.
Din cînd în cînd, poeții lui Barbu citeau și ei din compunerile lor la cenaclu. Șeful acestei trebușoare îi lăuda gros, încîntat că aceste perle ale literaturii îi împodobeau revista. Barbu fusese cîțiva ani, puțini, redactor-șef la revista Luceafărul. De atunci își băgase în cap că el trebuia să fie protectorul tinerilor autori și al scriitorilor necunoscuți.
N-ar fi fost nimic rău în asta, doar că scriitorii pe care-i lua sub aripă trebuia să-i spună că era un romancier genial, ceea ce aveau datoria sacră să susțină și prin tîrg cînd venea vorba despre Barbu. Iar dacă nu aduceau alții vorba despre maestru, musai s-o facă ei. Protejații lui se mai și pîrau între ei, cînd îi chema el la discuții, să afle ce se mai zice prin lumea literară. Pîrele, am aflat mai tîrziu, constau în exprimarea de regrete că unul-altul dintre ceilalți aleși nu susțineau cu destulă însuflețire cauza valorii lui Barbu, pe-acolo pe unde se duceau. Marian Popa, care-l preamărise în Dicționarul scriitorilor români pe care-l publicase de curînd la o editură din București, era, firește, marele critic și istoric literar, ale cărui judecăți se cuveneau ascultate cu sfințenie. Singurul care avea voie să nu-i cînte în strună lui M.P. era dl Barbu, care-i mai bemola verdictele, dar ca să-l ia peste picior, ca pe ceilalți țuțări ai săi.
Printre criticii literari care veneau la cenaclul lui Barbu era și Ion Papuc, om singuratic, cel ce i-a făcut praf de cîteva ori, cu o fermă politețe, pe protejații acestuia, împotriva curentului de tămîieri la comandă. Patronul își mîngîia negul de pe obraz, tot mai iritat de vorbele lui Papuc, și cînd, la sfîrșit, vorbea și el, își exprima politicoase mirări despre evaluările criticului. Una peste alta, după un timp, cînd Papuc ridica mîna din public, că vrea să vorbească, Barbu îl prezenta ca pe un soi de Gică Contra, ceea ce și la un cenaclu era un fel de spune „Nu vă uitați în gura ăstuia!”.
Aveam să aflu mult mai tîrziu că Ion Papuc era un apropiat al lui Petre Țuțea pe vremea cînd Țuțea, chiar dacă se întîlnea pe alocuri cu național-comunismul lui Ceaușescu, rostea și vorbe riscante în public despre regim. Așa că Papuc, avînd oarecum de ales între prietenia riscantă cu Țuțea și șansa de a fi promovat de Barbu, l-a ales pe Țuțea. Cînd Barbu și-a mutat cenaclul de pe Eminescu la sala „Atelier” a Teatrului Național, unde după ședințele literare urma și un mic spectacol muzical, susținut de vedetele vremii, Ion Papuc n-a mai călcat pe acolo. Cam tot atunci sau nu mult după aceea, în rolul de primă vioară la Săptămîna a trecut C.V. Tudor, care i-a luat fața lui Dan Mutașcu și, cum Marian Popa rămăsese în Germania, unii zic că avînd „misie”, poetul C.V.T. a început să facă și pe criticul literar, de l-a făcut pe Dan Ciachir să plece exasperat de la Săptămîna.
2.139 de vizualizări
