Arta e transpunerea în imagini, sunete, cuvinte sau cataroaie a dorinței, indiferent cît de nesăbuite, de a spera mai mult. De a visa mai departe. De a îndrăzni dincolo de marginile imaginației. De a prinde hoțește, de coadă, puțină divinitate. Din fericire pentru noi, Patty Jenkins este o femeie puternică și independentă de asemenea concepte. Prin urmare, singurul mesaj coerent desprins din filmul ei e: „Nu vă doriți chestii, că e rău“.
Desigur, ar putea argumenta cineva care n-a văzut filmul, dar a citit toate cronicile pozitive trimise de Warner Bros pentru publicare, „Mesajul e, de fapt, Trebuie să muncești din greu pentru ce-ți dorești, nu să visezi la genii verzi pe pereți!“. Nu, nu este. Ar fi fost, dacă scenariul incoerent nu i-ar fi rupt picioarele de-a lungul unor scene terne și cu ajutorul unor replici tîmpite. Strict teoretic, Wonder Woman 1984 ar trebui să fie un film de acțiune. Dezolant de practic, cel puțin jumătate pare o comedie romantică. Una care încearcă să te păcălească prin debordanta lipsă de umor. Dar nu te păcălește, pentru că nici o comedie romantică nu are umor.
Pe scurt, ceea ce filmul reușește destul de prost în cele două ore și jumătate de plictiseală: se constată apariția unui cataroi care îndeplinește dorințe. Și fiecare dorință are prețul ei, dedus automat, dar fără știrea utilizatorului. Și toată lumea dă năvală. Super Mîndra, de exemplu, își dorește să revină la viață prietenul ei din primul film. Da, cel plasat în timpul primului război mondial. Pentru că fixația pe un personaj cu care ai avut o relație de vreo două ore plus genericul de final nu reprezintă o problemă psihică, mai ales dacă rezistă vreme de 70 de ani. Deci reapare ca o boare Cum-Îl-Cheamă, întrupat ca spirit în trupul unui cetățean care chiar trăia în anii ’80. Vă rog să nu fiți sexiști și să nu comentați că ideea e cel puțin dubioasă, iar faptul că Super Mîndra și Cum-Îl-Cheamă se coțăie e, practic, viol. Să vă intre bine-n cap: viol e dacă e vorba de femei. Dacă e vorba de bărbați, atunci e romantism.
Să trecem, deci: antagonistul jucat decent de Pedro Pascal, în ciuda partiturii scrise mizerabil de infantil, e gata-gata să distrugă lumea pentru că întotdeauna antagonistul e gata să distrugă lumea. Super Mîndra și fuckboy pornesc în urmărirea lui, moment bun pentru Mîndră să afle că, deși cataroiul cu dorințe i-a luat din superputeri, ea poate acum să zboare, să facă un avion invizibil și, eventual, să înoate, să călărească și să mănînce mascarpone, pentru că madam Jenkins nu e lămurită dacă a scris scenariul pentru o eroină sau pentru un tampon. Probabil pentru ultimul, pentru că finalul, care era teoretic înecat în lacrimi și muci, e plin doar de rușinea de a asista la un asemenea moment jenant. Cine vrea emoție puternică are nevoie de actori capabili s-o exprime. Nu e cazul lui Gal Gadot. Ea poate să exprime foarte bine ceafa dacă face ochii mari în cadru, dar nu e nici pe departe o actriță capabilă de trăiri sau sentimente. Mai tragic, în filmul ăsta nu e capabilă nici de bătaie, secvențele de acțiune fiind aproape mai proaste decît efectele speciale. Și efectele speciale sînt titanic de proaste, culminînd cu bătaia dintre Super Mîndră și Pussy Woman, filmată noaptea ca să facă Patty Jenkins economie la pixeli.
Wonder Woman 1984. R.: Patty Jenkins. Cu: Gal Gadot, Pedro Pascal.
Mai aveam putin si-mi dadeam palme singur pentru ca am privit precum bovina gardul cel nou,aceasta grandioasa productie cinematografica care culmea a mai si costat 200 de milioane de dolari.Nu cred ca am vazut balarie mai mare de film decat asta.Amin!