Recentul scandal iscat în jurul destinului personal al scriitoarei Alice Munro, laureată a premiului Nobel, a redeschis o discuție veche de cînd lumea. Ce ne facem cu artiștii care nu îndeplinesc cele mai înalte standarde morale și principiale? Dar dacă nu sînt călăuzitorii popoarelor și dacă, dimpotrivă, se adapă la izvorul negru al obscurantismului defetist și reprobabil? Vă rog să observați că anume am băgat multe epitete la înaintare, pe modelul dlui Bănescu, ca să subliniez cu tărie opiniunile mele. E o armă simplă, dar ucigătoare. Îți îngropi adversarul în calificative – nici nu contează dacă sînt adevărate –, măcar unul se va potrivi.
Dacă nu știți, după moartea celebrei autoare, fiica ei, Skinner, a dezvăluit că mult iubitul soț al lui Alice din țara nobelilor, Fremlin, a abuzat de ea, pe cînd avea 9 ani. Acuze de soiul ăsta sînt multe pe lume și pentru o clipă de glorie nu-i rău să te dai victimă, numai că, de data asta, totul s-a confirmat. Problema e, însă, la intelectuala Munro, care, din dragoste, a închis și ochii, dar și orice discuție. Ați citit bine, din dragoste. Fremlin, cel căruia fetița îi executase un handjob, a fost iubirea vieții ei. Iar iubirea a fost mai tare decît universul. Exact ca în manele, dar cum e viața. Și de aici a (re)început vechea discuție despre moralitate în artă. Nu chiar în ea, ci nițel alături, în partea sensibilă și omenească. Am mai trăit și noi un eveniment asemănător, de curînd. S-a iscat o polemică în legătură cu centenarul Eugen Barbu. Profilul moral al lui conu’ Jenică era mai jos de genunchiul broaștei. Dar asta nu i-a împiedicat pe redactorii Dilemei să atace subiectul, din perspectivă contemporană. Oameni tineri, deh. Ceea ce a ieșit a fost lucru amestecat. Om rău, produse și bune, și rele, cîteva foarte bune. Din punct de vedere moral (că, nu-i așa, ne dă pe toți morala afară din casă), ne-am găsit în vechea dilemă cu capra și varza. Noi, ca noi. Da’ să te ții în Occident, că e varza uriașă, da’ și ditamai capra vecinului. Cum de a ascuns Munro așa o porcărie? Cum de a trăit sub același acoperiș cu un monstru? De ce nu s-a confesat? Cu ce ochi mai privim de acu-ncolo opera ei? Merită să mai fie considerată o papesă a feminismului (deși numai feministă nu a fost)? Este opera ei o fățărnicie, un fals, o mimare? Nu mai bine tragem oblonul?
Mă tem că am să dau, din nou, cu mucii-n fasole. Și am să spun că da, ar fi bine ca un scriitor să aibă și personal o fibră morală înaltă, un decalog exemplar. Doar că nu e nici obligatoriu, nici suficient. Și, de cele mai multe ori, un astfel de exemplar „intelectual“ nu e capabil să ofere publicului decît plicticoșenii, e un soi de ChatGPT, lipsit de substanță. Puritatea morală e incapabilă de adîncimi, de întuneric, de paradoxuri. Viața imaculată nu admite în interiorul ei decît curățenie, scrobeală și Lenor. Și, ce să vezi, mai ales unui scriitor trebuie (da, trebuie) să-i umble mintea, să fie în stare, potențial, să ucidă, să violeze, să tortureze, să mintă, să escrocheze, să umilească, adică, pe scurt, să ducă în spate toată urîțenia lumii, care e de vreo nouă ori mai mare decît frumusețea ei. Bun, și asta înseamnă cumva că, pentru a fi un bun autor, e musai să ucizi, să chinuiești, să violezi ș.a.m.d.? Nu, dar nu e imposibil. Ba e chiar probabil că duci cu tine un păcat, o vinovăție, o gaură neagră, un căcăneț care îți strică viața. Ceva trebuie să fie defect în viața de toate zilele, că, altfel, ai trăi liniștit, fără să scrii, ca toți oamenii normali.
Ceea ce spun aici contravine grav credinței populare că cartea, școala și civilizația te fac mai bun. Sau că ăl de scrie sau compune sau pictează nu a mirosit catrință, nu a privit pe gaura cheii ori nu și-a vîrît deștele în borcanul cu miere. Nu, dragii moșului, deși în operele lor cei mai mulți sînt, deopotrivă, cei mai buni, cei mai curați, e doar o moșmoandă de hîrtie. Scriitorii, artiștii sînt ca toți oamenii, împovărați de aceleași tare, la fel de invidioși, profitori, exagerați, cîrcotași, mincinoși și grandomani. Ptiu, nu mă mai fac bine, calificativele se bulucesc la gura mea ca rațele la muci. Iluzia artistului cetățean face ravagii și nu face bine. De la Villon încoace, ar fi bine să belim ochii. Poetul poate fi un pungaș, moralistul – o canalie, liricul – un fascist feroce și democratul – un stalinist pur și dur. Singura întrebare corectă e cea pe care și-a pus-o prietena mea Lili Crăciun: „Uite, să presupunem – de dragul conversației – că Hitler ar fi fost și un mare scriitor, cu un talent extraordinar. Și ar fi făcut ce a făcut din 1933 până în 1945. I-ați mai citi azi opera? Ați mai susține că nu se confundă omul cu opera? De asta întreb pînă la ce limită“. Grea întrebare. De aceea, fac apel la istorie. Marii criminali ai istoriei au lichidat cu mînuțele lor (trupele) milioane și milioane de oameni. La timpul lor, au fost sperietoarea copiilor, părinților și bunicilor. După trei-patru generații, au devenit legende. Iar după o mie de ani, obiecte de studiu. Măcelurile s-au transformat, cuminți, în cifre, statistici, grafice și note de subsol. Dar, tanda pe manda, bine că Hitler nu a avut talent, de nici un fel. Putem zice că am avut noroc. Văd că de Stalin nu are nimeni curajul să se lege.
Așadar, rămîn la părerea mea. Situația e nițel schizofrenă: artistul e o lumină, omul tocmai o vîră-n desagă, să fugă cu ea.
Eu consider ca Hitler a fost un pictor talentat. Cauta pe net tablourile lui.
Sigur mai talentat decat mine, dar murea de foame daca insista cu acest job
Probabil a avut multe păcate și a nenorocit multi oameni Eugen Barbu, dar cel mai grav este ca nu mai poate aproape nimeni sa se uite la filmele in care a fost distribuita, tot de el probabil, nevasta-sa. Cred ca 95% dintre figuranții de la teleshoping au mai mult talent.
Inseamna ca n-o stii pe aia a lu’ Dragan Mircea, Ioana, a jucat in doar cateva zeci de filme,de la militianca din BD la domnite boieresti. Unde era barbat’su regizor,hop si ea. Talent canci, studii laboranta chimista,scoala generala si calificare la locul de munca,aici s-a oprit,grea cartea,voce dogita probabil de de la tutun si alcool .Dar cand barbatelul e tare-n coaie,chiar mai tare decat Sergiu,asta e, baiat discret nu s-a dat fante si comisar ca Nicolaescu. Marga Barbu,fosta Butuc,oricum peste Ioana Dragan. Unde mai pui ca ne-a aratat si tatele intr-un episod cu haiduci ! Eugen Barbu zis „Patroane”, se credea un fel de Pamfil Siecaru(santaju’ si etaju’) si Nea Jenica pentru aia cu care se imbata, a facut si bine intervenind si ajutand diverse persoane,cu doctori,spatiu locativ,restante,repetentii,butelii,pasapoarte,etc. ca avea multa influenta. Atat doar ca trebuia sa fii in gasca lui si la ordin sa-l injuri pe vreunul care l-a atacat pe el. Dusman sau prieten, nu conta. PS. Iaru, ” numai ca de data asta, totul s-a confirmat”. Oare ? Cum ? Poate ne limpezesti ca noi nu stim?
O știu și pe tovarășa Paula din B.D., ai dreptate aia era și mai varza(cred ca mai traieste). Si-a botezat fiica tot Ioana Dragan și bineînțeles și asta s-a făcut actrița :)))