Gabriel Oprea pare un om hăituit, speriat. Când vorbește, se uită cu groază în sus și pe urmă închide ochii, ca și cum s-ar aștepta permanent să-l lovească ceva peste față. Pare că a călcat cândva pe o greblă, iar chestia asta l-a marcat pentru tot restul vieții. Sau poate se teme că sprâncenele alea vopsite se vor despinde la un moment dat de sub frunte și îl vor strivi ca două stânci căzute de pe versanți.
Și apoi, mai e misterul ăsta: La ce se gândește Gabriel Oprea atunci când vorbește? E clar că nu la chestiile pe care le spune. Își dă ochii peste cap și face niște rictusuri care n-au nicio legătură cu felul în care curge fraza. Pare și el ușor scârbit de toată povestea cu interesul național.
În 2001 a publicat o carte cu titlul ”Interesele naționale ale României în condițiile integrării europene”, deci de cel puțin 14 ani umblă pe la toate mesele cu sintagma asta după el. Probabil că s-a plictisit s-o rostogolească și acum nu mai știe cum să scape de ea fără să pară ciudat. Oricum, e clar că nu poate s-o abandoneze pur și simplu, deoarece, dacă brusc n-o să mai zică nimic de interesul național, lumea o să creadă că a trădat. Așa că a rămas cu rictusul ăla scârbit, pe care nu și-l poate controla și care apare mereu când vine vorba de interesul național. Merită, totuși, subliniat că nu sprâncenele îi provoacă strâmbătura incontrolabilă, ci o facțiune rivală de pe fața lui Oprea: bucățile masive de grăsime care-i atârnă de maxilare.
Succesul lui Oprea te face să-ți dai seama de o chestie: Nu prea a prins la noi treaba cu democrația. Pare că nu-i pentru români. Am încercat un timp să vedem cum e, dar am descoperit că e mai sigur ca un partid pe care nu l-a ales nimeni să decidă lucruri esențiale. Ca să facă rost de parlamentari pentru UNPR, Gabriel Oprea apelează la toate metodele imaginabile, mai puțin la singura legitimă: să participe la alegerile generale ca partid separat.
E ca și cum ai încerca să faci rost de o diplomă academică fără să studiezi. Ca și cum te-ai da peste cap ca să obții un titlu de doctor, făcând toate eforturile imaginabile, în afară de unul singur: acela de a te așeza la masa de scris și a redacta, pe rând, capitolele lucrării.
Un text esență pură, cu o concluzie-incheiere remarcabile! Chapeau!