Despre Fănuș Neagu răuvoitorii susțineau că nu citește. Fănuș făcuse liceul, fusese trimis la Școala de literatură, apoi a urmat vreo trei ani la Filologie, la care a renunțat din senin. Cînd îl mai întrebam despre o carte sau alta, recunoștea dacă o citise sau nu. Nu eram apropiați, dar dacă intram cu el în vorbă, Fănuș nu se dădea clasic inabordabil. Vorbea repezit, de nu-i înțelegeai din cinci cuvinte mai mult de trei, rareori patru. Cînd citea cu glas tare, pe la lansări de carte, se străduia el să rostească mai rar cuvintele, dar ce folos, că mînca din ele, mai și sărindu-le, așa că mai mult bănuiai ce citea el din opera lui.
Fănuș se tutuia cu toată lumea scriitoricească și pretindea reciprocitate. Dar dacă tinerii îi ziceau „Dom Fănuș”, ca unui confrate mai mare ce era, îi sclipeau ochii de plăcere. Odată, vrînd să-i iau un interviu – era după 1990 – stau de vorbă cu el într-o conversație pregătitoare. El, ce să zică?! Nu prea înghițea România literară, unde eram redactor, dar acum că picase Ceaușescu și că prietenul lui, Dinescu, fusese ales președintele Uniunii Scriitorilor, a acceptat.
Nu-mi luasem reportofonul la mine. Aveam în schimb un carnet în care notam ce-mi zicea, pînă i-a sărit țandăra lui Fănuș și m-a întrebat dacă n-aveam la „vîrs…ta, țin… de min…” Adică la vîrsta ta, ținere de minte”. Las carnetul și-l mai întreb, de una de alta, inclusiv despre cărți. Și cum despre unele mai intram în amănunte, Fănuș, sictirit: „Ce, mă, m… veri..? A dra…piel…voa..Roma..li… mersi” , din care am înțeles: Ce mă, mă verifici? A dracului e pielea voastră la România literară! Mersi!” Pînă la urmă am înțeles că nu citea orice apărea, că el nu era critic literar, să se căznească cu toate prostiile. Iar cînd scria la o carte, atunci lua pauză de la lectură, ca să nu se încurce. Fănuș era superstițios, deși n-ai fi zis. E drept că nu le-avea pe-alea cu pisica neagră și cu numărul 13, dar rămăsese cu cîte ceva de pe vremea cînd fusese coleg la Școala de Literatură cu Labiș și cu alții care deveniseră scriitori.
Cică nu-i bine, cînd le scrii pe-ale tale, să citești alții, ca să nu te iei după ei, fără să-ți dai seama. Dar poezii citea și atunci. Nu se omora cu literatura străină, decît dacă auzea de cîte unul, tradus (el nu știa limbi străine), că făcuse și dresese, și hai să vadă și el ce-i putea pielea ăluia. Dar rar.
După ce-am vorbit cu el vreo oră, îi dau telefon a doua zi, să facem interviul. Ne întîlnim, deschid reportofonul și după ce schimbăm cîteva cuvinte, „Dă-l mă-n…pi…mă.., de interviu..” Se legase Grigurcu într-un articol de Nichita Stănescu, în România literară, ceea ce era treaba cheliosului ăluia fandosit, dar cum i-ar fi venit lui, prieten cu Nichita, să dea un interviu în aceeași revistă în care Grigurcu tocmai îl înjurase pe răposatul lui prieten.
