Istoria, mai ales partea ei recentă, trebuie rescrisă periodic. Nu pentru a fi falsificată, ci ca să fie curățată de falsuri. Și asta nu numai în țările foste comuniste. Cînd sînt scoase de la secret documente din democrațiile cu vechime, istoricii descoperă, de multe ori, că trebuie să povestească altfel cum au stat lucruri care păreau bătute în cuie o dată pentru totdeauna.
Marii falsificatori ai istoriei sînt politicienii și cronicarii lor mincinoși de casă. Procopius din Cezareea, istoricul oficial al împăratului Justinian, a scris două istorii despre aceleași evenimente. Una în care lăuda Puterea, iar cealaltă, secretă, în care o făcea de doi bani. Cazul lui e, din nefericire, unic. Istoricii oficiali s-au înhămat la carul cu minciuni al Puterii pe care o serveau și nu s-au dezis de falsurile pe care le-au pus în circulație.
La noi, evenimente capitale sînt și azi vraiște, încît mă tem că vom afla adevărul despre ele peste vreo douăzeci de ani. Un exemplu pe care s-ar putea face școală în materie de dezinformare ticăloasă e începutul Revoluției de la Timișoara. Din cauză că revoluționarii din Timișoara deveniseră în 1990 un pol de putere, politicienii de la putere au făcut pe dracu-n patru pentru a-i compromite. Sau pentru a-i minimaliza. Revolta din Timișoara a fost, se spune și azi, provocată de agenți ai serviciilor secrete rusești, travestiți în turiști. Ceaușescu susținea în decembrie 1989 că „serviciili externe” și elemente antisociale locale, „huligani”, ar fi fost vinovate de ceea ce s-a petrecut acolo.
Apoi au venit minciunile lansate de Silviu Brucan pentru uzul ziariștilor străini, cu cele 60.000 de victime ale represiunii ceaușiste, pentru a face uitate cele 49 victime de la Timișoara a căror cenușă a fost aruncată în canalizare, la ordinul Elenei Ceaușescu. Fostul stalinist Brucan, ca și Ceaușescu, nu uitase lecția tătucului de la Moscova, că o minciună repetată ia locul adevărului. Iar noua Putere de la București, cu Iliescu și Petre Roman în față, a încercat să reducă la minimum rolul timișorenilor din Revoluție, susținînd că „masele populare” din Capitală l-au scos pe Ceaușescu de la cîrma țării.
Dar cu teroriștii din București ce-a fost? Au trecut 30 de ani de atunci și încă nu știm, încît probabil că o istorie a revoluției va fi scrisă atunci cînd unii dintre noi vor fi ajuns prin cimitirele patriei și nu vor mai afla, decît din rai sau din iad, prin ce am trecut atunci.
Timisoara n-a avut absolut niciun rol in ceea ce priveste schimbarea puterii in 1989. Este limpede ca daca se tragea cu adevarat, fugeau falosii din Banat ca potarnichile. Dar nu s-a tras, s-au mai intalnit timisorenii zilele alea la o sezatoare in Piata Operei.
Singura zi importanta a fost 21 decembrie, ziua celebrei manifestatii pregatite minutios de Securitate si pe care cizmarul a luat-o de buna. Timisoara a fost putin zgomot pentru nimic – lucrurile importante s-au petrecut la Bucuresti si la Moscova.
Te înșeli amarnic!