Porțile Cetății Eterne se deschid dramatic, îndeajuns cît să iasă pe ele, în toată sfințenia sa, Papa Leon I. Apăsat de ani, de păcatele turmei și de hlamida tivită cu aur, blană extrem de scumpă și nestemate, întîiul episcop al Romei abia pășește sprijinit în toiagul său. Și are de pășit, pentru că Attila a decis să păstreze o distanță semnificativă de zidurile cetății. Poate că se teme de iscusința arcașilor din garda elvețiană. Sau poate că și un sălbatic ca el a înțeles cît de importantă e distanțarea socială. În fine, cei doi se întîlnesc și dau noroc. Sau, așa cum va scrie presa Vaticanului, „Trimisul lui Dumnezeu a pus mîna pe Biciul lui Dumnzeu. Pocăiți-vă, ticăloșilor!”.
– Bună ziua, grăiește rar suveranul pontif.
– Te salut, își plecă și Attila fruntea protocolar.
„Dumnezeu să mă ierte pentru rasism, dar numai mie mi se pare că ăsta dă din cap ca un cal?”, gîndi Leon.
– Fie și „Te salut”, îngădui Papa. Dar aș fi preferat „Săru’ mîna, părinte!”. Bunele maniere nu costă nimic, să știi.
– Ceea ce explică de ce noi, hunii, n-am furat de nicăieri așa ceva. Dar dacă tot ai adus vorba de maniere, sfinte părinte, e frumos din partea dumitale să mă ții așa, la poartă? Ba mai mult, în loc să mă inviți înăuntru, ieși la mine cu parul? Dar ce sînt eu, un sălbatic venit în goana calului din pustie?
Amîndoi se privesc în tăcere pentru o bună bucată de vreme. Gradual, ghidat de expresia facială a pontifului, Attila realizează că poate a exagerat puțin.
– Îți mulțumesc că măcar nu m-ai abordat cu „Hai, bre, oameni sîntem, copii facem!”, încercă Papa să salveze situația într-un mod onorabil.
Recunoscător, Attila dădu din nou din cap. Tot ca un cal. Ba, de data asta, pontifului i se păru că și nechezase ușor.
– În fine, să trecem la concret, continuă el, întrebîndu-se dacă l-ar putea îmbuna pe fiorosul războinic cu o mînă zdravănă de ovăz. De ce ați venit voi aici? Și, te rog, nu-mi spune că „Știți, noi voiam de fapt să mergem la Ostia la mare și ne-am rătăcit…”. Avem indicatoare rutiere foarte clare, pînă și un chior ar nimeri unde trebuie.
– Vrei să spui un orb, îl corectă Attila.
– Orbul nimerește întotdeauna Brăila, incultule, oftă Papa.
– Și dacă totuși nimerește în altă parte? insistă Attila.
– Unde?
– Nu știu, la Slobozia, de exemplu.
– Atunci ar întreba pe prima trecătoare: „Săru’ mîna, doamnă, cum ajung la Brăila?”.
– Dar de ce neapărat prima trecătoare? De ce nici măcar nu ia în calcul primul trecător? Vrei să sugerezi că orbul tău e misandru?
– Nu, vreau să sugerez că pînă și un orb incapabil să nimerească Brăila știe să spună „Săru’ mîna!”.
– Asta cu „Săru’ mîna” o să fie o problemă în dialogurile noastre bilaterale, nu-i așa? Nu ți se pare că ai dezvoltat un atașament nenatural față de această formulă?
– De parcă tu n-ai piticii tăi…
– Evident că am piticii mei și mi-i asum. Nu găsesc că e nimic greșit să ai pitici. Cine altcineva ar fi mai potrivit să umble cu boluri mari de cocaină pe cap cînd dai petreceri?
– Mă refeream la pitici pe creier. Obsesii personale, dacă vrei. Uite, acum, de exemplu: ce vreți voi să faceți dacă vă las să intrați în Roma?
– Păăăi, am vrea să vedem Colosseumul, și Forul Roman, și Fontana di Trevi…
– Și…? Hai, nu te jena, fii sincer.
– Și poate să jefuim și să ucidem fără discriminare, pentru că noi susținem diversitatea și incluziunea…
– Așa, și…
– Nu știu… cam asta, cred… poate mergem și la o pizza sau ceva.
– Și dacă te întîlnești cu o matroană romană, îi zici „Săru’ mîna”?
– Iar începi? Nu, nu-i zic „Săru’ mîna”!
– De ce, neomu’ lu’ Dumnezeu?
– Întotdeauna am simțit că ar crea o situație stînjenitoare să spui asta cuiva în timpul unui viol.
– Și violul ți se pare ceva social acceptabil? Nu crezi că urmașii urmașilor noștri te vor considera un primitiv demn de dispreț pentru modul dizgrațios în care ai tratat femeile?
– Sincer să fiu, aș fi gata să pun pariu că, în momentul în care societatea ajunge să fie preocupată obsesiv de categoriile considerate oprimate, eu voi fi văzut ca reprezentantul unei minorități care și-a apărat identitatea culturală de bărbații albi și privilegiați pe care îi omora pentru a-i prăda fără rușine, pentru că era dreptul ei să o facă.
