Într-un scenariu post-apocaliptic în care suprafața Pămîntului este complet inhabitabilă, cu o atmosferă devenită toxică, puținii oameni rămași în viață trăiesc într-un siloz cu vreo 150 de niveluri subterane, un bloc imens din beton cu scară centrală în spirală, fără lifturi, îngropat ca într-un cimitir. 140 de ani după o revoltă în care rebelii au distrus arhivele și au ars toate cărțile, discuțiile despre istoria supraviețuitorilor și deținerea de relicve, obiecte de dinaintea erei lor, au devenit ilegale în orășelul-buncăr cu primar, șerif, judecător și vreo zece mii de locuitori guvernați de legile moștenite de la Fondatori într-un fel de Constituție restrictivă care se numește Pactul. Practic, un cod penal al Silozului, care, pentru a evita o altă răzmeriță, interzice orice abatere de la reguli. Departamentul Judiciar conduce cu mînă forte comunitatea, luînd arbitrar hotărîri drastice, de la nașteri controlate la condamnări la moarte prin expulzare. Inculpații acuzați de crima de a cerceta trecutul primesc fără drept de recurs sentința de a ieși din Siloz, afară, acolo unde, chiar îmbrăcat în costumul închis etanș, ca de cosmonaut, nu mai ai de trăit decît vreo cîteva minute. Timp suficient ca să-ți îndeplinești ultima sarcină civică, să cureți singura legătură cu exteriorul, lentila camerei video prin care concetățenii văd peisajul deșertic, dezolant, de afară.
Cine au fost Fondatorii, de ce stăm aici, ce s-a întîmplat cu noi, sîntem singuri pe lume? Nimeni nu știe răspunsul la aceste întrebări, toți bîjbîie în întuneric. La figurat, dar cîteodată și la propriu. De fapt, nu chiar toți: exceptîndu-i pe unii dintre șefii Judiciarului, care știu mult mai multe, dar păstrează secretul, soția șerifului, un tip din departamentul IT dotat cu computere, monitoare și sisteme de operare stil anii ’80 sau o ingineră mecanic sînt singurii silozari suficient de curioși și de curajoși ca să încalce legea și să afle adevărul, căutînd și analizînd relicve.
Chiar dacă arată destul de întunecat, post-industrial, ca într-o uzină comunistă abandonată, și nu răspunde decît la foarte puține întrebări, lăsînd telespectatorul un pic frustrat, ca în cazul Lost,Silo stă OK, vizual. Și la nivel conceptual, jucînd foarte bine cartea contextului misterios pînă la finalul ultimului episod al sezonului. Dacă e să-l etichetezi ca să-l pui în arhivă, ar fi de așezat undeva între 1984 și Snowpiercer, pe raftul cu experimente sociale și distopii despre societăți închise, cu oameni blocați în incinte organizate ca pușcăriile, sub o dictatură a unor conducători părtași la o conspirație a tăcerii care creează întotdeauna suspiciuni pe temele „Ce ascund autoritățile de noi?“ și „Sîntem urmăriți?“. Ei știu dacă minți sau dacă spui adevărul, Ei pot face mereu ce vor. Dar cine sînt Ei? Aceiași indivizi indefiniți care, în Epoca de Aur, cînd se lua lumina, făceau parte din explicație: „E de la Ei“
Silo, 2023-, distopie SF în stil orwellian, creat de Graham Yost după seria de cărți omonime scrise de Hugh Howey, zece episoade de 43-62 de minute, difuzat de Apple TV+, nedisponibil încă în România, dar abonare posibilă prin plata cu card bancar din afara țării.
