Je suis Țăran

Iată povestea unui măcel făcut la vedere,

fără cagule pe față, fără mitraliere. Este povestea uciderii în masă a castraveților, roșiilor, a salatelor, merelor, cireșelor și cepelor născute pe tarlaua acestei țări. Dar mai presus de toate este o poveste spusă prin prisma unui bucureștean care a vrut să fie țăran. Omul nostru și-a făcut o casă așa, mai la aer curat, la vreo douăzeci de kilometri de oraș, casă normală, nu vilă cu pisicină, din aia de șmecher. A început cu două-trei găini prin curte, a luat și o curcă, a pus un răsad de ceapă și uite-așa a prins drag de dărnicia pământului muncit. Și cum avea teren destul în jurul lui, s-a gândit să facă agricultură la modul serios. Asta într-o conjunctură în care roiesc tot felul de fonduri europene cu care se poate încropi o afacere agrară pentru a relansa vocația acestui pământ, vorba aceea – bun ca untul, să-l pui pe pâine.

Vreau acum să recunoaștem toți că ne tragem într-un fel sau altul din țărani, iar a te apuca de agricultură pe bucata ta de pământ este astăzi un gest de recunoștință pentru generațiile de strămoși băgați cu baioneta în colhozuri pe vremea lui Stalin. Teoretic, într-o țară care s-a numit cândva “grânarul Europei”, este logic să renunți la job-ul de la multinațională, să te piși pe el de target, de CEO și de board, și să-ți iei câmpii, având în buzunar un proiect de finanțare cu fonduri europene pentru a pune bazele unei mici ferme. Sună bine? Mai ales că, în jurul Bucureștiului, serele în care se coc roșiile, castraveții și salatele sunt o tradiție încă de pe vremea lui Ceașcă. Adăugați la asta ardeiul gras, crescut sub cerul inconfundabil al patriei, ceapa ivită direct din atomul plin de istorie al gliei strămoșești și cireașa pârguită în mierea soarelui de Bărăgan. Astfel veți înțelege cu siguranță cât de seducătoare sunt oportunitățile născute din destinul universului rural.

Vreau să fim bine înțeleși: personajul nostru nu este acea băbuță cu palmele bătucite de mânerul săpăligii sau acel zombi pensionar de CAP care adună din grădină două kile de ridichi, zece legături de ștevie și o poală de rădăcini de dres ciorba ce vor ajunge pe mâna mafiei țigănești care guvernează tarabele din piețele Bucureștiului. Nu. Aici este vorba despre un om care a înțeles ce înseamnă împrumut la bancă, bașca regulile capitaliste ale cererii și ofertei. Și uite-așa ajungem la partea întunecată a destinului noii agriculturi autohtone: producția.

Când umpli camionul cu trei tone de castraveți,

când faci 6.000 de salate, o tonă de cireșe sau două tone de roșii și o dubă de ardei gras înseamnă că ai onoarea să te numești fermier, agricultor ori țăran, după gustul și înțelegerea fiecăruia. Numai că aceste cantități devin afacere doar odată intrate în sistemul de en gros ce alimentează, la rândul său, uriașele supermarket-uri. Nu aș vrea să fiu greșit înțeles, însă băieții care conduc aceste afaceri en gros sunt în marea lor majoritate arabi. Spre depozitele lor curg convoaiele de TIR-uri venite cu mere din Polonia, cu castraveți din Maroc, ridichi din Ungaria, salată din Siria și usturoi din China. Undeva, între Alfa și Omega agriculturii românești, adică între mafia arabă a depozitelor de legume-fructe și mafia țigănească a tarabelor din piețele agro-alimentare, se află producătorii autohtoni, noii țărani aidoma omului din povestea noastră. Aceștia ar fi trebuit să fie generația de euro-țărani care vin cu camionul de legume și fructe născute din dulceața cernoziomului național și care stau la coadă în fața en gros-ului câte o noapte, timp în care pe lângă ei curg TIR-urile cu marfă de import. Nici nu e de mirare că spre dimineață primesc toți același răspuns: depozitul e plin. Și mai peste tot, pe la en gros-urile de legume-fructe de pe Centură, e aceeași problemă. Dacă ai noroc, vinzi un camion de castraveți la vreun Harap Alb aprozarist originar din Siria sau Palestina, numai că ajungi să iei pe marfă cam cât ia un mic producător pe un sac de castraveți la piață, după ce a plătit taxa de protecție. În aceste condiții, e mai rentabil să mergi acasă cu marfa pentru a o vărsa pe câmp drept îngrășământ natural. Ei bine, să faci asta en gros în România este ca și cum ai incendia câmpul petrolier al unei țări ce-și face veacul la marginea fierbinte a nisipurilor sahariene. Pentru că secolul XXI va fi agricol sau nu va fi deloc.