Acum ceva vreme m-am urcat într-un taxi al cărui șofer era vizibil tulburat. L-am întrebat dacă se simte bine, dacă-l pot ajuta cu ceva. Mi-a răspuns că este “dat peste cap”, sufletește vorbind, pentru că tocmai văzuse un accident de circulație:
– Ceva oribil, cu mortăciune! Sunt sensibil la de-astea.
Montura atât de sensibilă în care strălucea “mortăciunea”, contrastul în sine, te puneau pe gânduri.
Mi-am amintit de această întâmplare văzându-i pe cei de la RTV aplecați deasupra cadavrului lui Corneliu Vadim Tudor, scormonind cum scormoneam noi când eram mici în bălegar după râme, ca să mergem la pescuit.
A existat o zonă de “relatare” care a trecut dincolo de cum a fost sau cum nu a fost Vadim, dincolo de “despre morți numai de bine”, dincolo de “Vadim, o personalitate controversată”. Evident, nu e vorba de nici o controversă aici, lucrurile ar fi destul de simple: dacă unul nu e convins că Vadim a fost un xenofob, un oportunist și un scriitor de mâna a 14-a, nici nu are rost să-i mai explici, omul refuzând minime exigențe logice și munți de evidențe.
Dar să revin la zona “aceea”. E vorba de setul de întâmplări care îl impresionează pe omul prost: ceasul de pe biroul Tribunului s-a oprit la ora la care a murit, i s-a mișcat mâna în coșciug într-o ultimă și sfâșietoare încercare de a-și îmbrățișa soția.
La început au fost unele probleme cu ultimele cuvinte pe care le-a spus Tribunul. Fata cea mică – bănuiesc că aia mai scundă e aia mai mică – le-a declarat celor de la RTV că “ultimele cuvinte” nu prea au existat, Vadim intrând în comă. Profund dezamăgiți de răspuns, cei de la RTV și-au șoptit în lavalieră: eh, atunci vom stabili noi care sunt ultimele cuvinte!
Spre cinstirea Tribunului ar fi putut să se oprească la ceva de genul: “Futu-ți morții mă-tii de brancardier, așa îl împingi tu cu targa pe Vadim Tudor, om cu treizeci de cărți scrise și care a dat mâna cu Papa?”. N-a fost să fie. S-a luat decizia ca “ultimele cuvinte” să fie unele pe care Vadim le-a zis în taxiul cu care se îndrepta spre spital în dimineața zilei cînd a răposat, ceva cu “Mamă, vin la tine, cam asta a fost…”.
S-a discutat despre ce datorii are defunctul, despre cum vor muri cățeii de foame, despre nevastă-sa că e săracă, despre fete că sunt la facultate și nu au cu ce să se întrețină. Să zicem, în esență, probleme pe care le au 80% din români. Un întreg spectacol al banilor, testamentelor, moștenirilor de icoane, cu Gigi Becali în rol de salvator, cu Oana Zăvoranu în rol de orice, cu Niels Schnecker în rolul chelului, cu Vișan ăla în rol de Vișan – orice bodegă de-asta televizată trebuie să-și aibă Vișanul ei aiuristic –, iar deasupra tuturor, tronând peste acest dezastru al decenței, Ciutacu. Ciutacu, da, cu un aer superior, sufocat de propria suficiență. N-ai fi zis că s-au adunat să sară coarda cu mațele lui Vadim, ci că îl comemorează pe Nicolae Iorga.
Astae e epica!!!!