Demult, tare demult, cînd anii abia învățau să scrie ’80, iar grafica jocurilor video descoperea al doilea pixel, Rampage era un titlu cu premisă simpatică: dă-i naibii pe toți salvatorii de pînă atunci. Ești un monstru odios și vrei să faci terci tot ce îți stă în cale, asta pînă cînd tonele de soldați și tancuri și avioane și bombe nucleare te vor trimite pe veșnicele plaiuri ale lui Game Over.
Peste ani, Hollywood-ul sărac în idei și mereu dornic de înavuțire a găsit că specularea ordinară a nostalgiei poate fi un lucru bun. De exemplu, poate readuce în sală copiii acelor ani în care jocul făcea furori. Pe puștanii de acum e destul să-i îmbie cu simpla distrugere în masă. În definitiv, după succesul lui Transformers, nimeni nu pare dispus să mai acuze amatorii acestui gen de inteligență.
Deci, monștri. Într-un viitor apropiat în care manipulările ADN-ului sînt mai dese decît manipulările mass-media, un mic accident spațial trimite pe Terra niște chestii științifice care transformă o gorilă, un lup și un crocodil în niște fiare uriașe, violente și aparent imposibil de oprit.
Dar planul corporației malefice responsabilă pentru accident nu va reuși. Pentru că Dwayne Johnson, regele filmelor ridicole și fără aport de neuroni, i se pune împotrivă cu întreg talentul său actoricesc. Adică situația pare disperată de la bun început.
Nu are sens să insist asupra poveștii, ea are consistența a trei pixeli și adîncimea unei grafici 2D din zorii lui Atari. Ea e acolo doar pentru a susține festinul de bubuială și prăbușire, condimentat, pe ici, pe colo, cu glume pe care puberii deghizați în adolescenți le vor aprecia. Fără să impresioneze, infantilismul căutat al textului nimerește unde trebuie. Nici plictiseală, nici țărănie. Dacă ar exista o categorie pentru genul ăsta de glume, puțoism decent ar fi cea mai bună categorisire.
Dar efectele? Rup gura tîrgului? Da, dacă e vorba de Tîrgul de Floci. Altfel, discuția intră pe un făgaș mai puțin plăcut. În cel mai bun caz, filmul e inegal. Goriloidul care-l mînă în luptă pe Dwayne Johnson e realizat cu grijă și pricepere. După care vin cadrele cu lupul imens și asasin, și toată impresia se duce naibii. Inițial ai crede că maidanezul ăsta mutant e sfios să apară în cadru pentru că așa creezi tensiune și suspans. Apoi îl vezi în cadru și ți-e dor de tensiunea și suspansul alea care oricum lipseau. Dihanie mai demnă de panaramele ridocole din Xena, prințesa războinică e greu să-ți imaginezi. De aia Hollywood-ul angajează profesioniști. Oamenii ăia și-au imaginat. Apariția te îngrozește pentru că nu ai fi crezut că în 2018 mai pot exista graficieni atît de proști. În fine. Te îngrozește. Probabil că atît aveau scris în contract indienii ăia ieftini care l-au făcut din trei linii lipite cu gumă și scuipat.
Rampage are nișa lui. În zona aia călduță de filme nu îndeajuns de proaste încît să te enerveze, dar nici îndeajuns de bune încît să le vezi atent la ecran.
Rampage. R.: Brad Peyton. Cu: Dwayne Johnson, Jeffrey Dean Morgan.
