Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

L-a căutat pe Dumnezeu cu avionul

Zoom L-a căutat pe Dumnezeu cu avionul

Avea voce de popă și îndemînare de ceasornicar. Vasile Niculescu a urcat în cer direct de pe băncile școlii de teologie și a măsurat timpul în avioane doborîte. A ajuns pilot militar după ce a evadat de la seminar și s-a înscris voluntar în armată. Atras de ingenioasa mecanică a zborului, dar, poate, și împins de curiozitatea de a vedea unde se adăpostesc arhanghelii, Vasile a urmat școala de pilotaj de la Băneasa, unde, în 1915, învățai, în principal, cum să scapi cît mai întreg dintr-o prăbușire.

Aparatele de zbor erau pe atunci croite din pînză și lemn, legate cu sîrmă și lipite cu clei, iar ceea ce le ținea în aer, mai mult decît toate aceste materiale, erau milostivele legi ale fizicii.

Vasile Niculescu ajunge pe front la cerere, în septembrie 1916, odată cu escadrila de recunoaștere și bombardament ușor F4. Bombardamentul ușor, care consta în aruncarea grenadelor cu mîna direct din carlingă, se transforma adesea în bombardament greu, atunci cînd avionul era nimerit chiar deasupra inamicului și îi cădea în cap, cu tot cu piloți și cu explozibil. Au fost multe misiuni de luptă în care Vasile Niculescu s-a purtat cu îndrăzneală și s-a întors cu avionul sfîșiat de proiectile. De cîteva ori s-a întors chiar fără avion, mergînd pe jos de la locul prăbușirii, șchiopătînd vitejește, așa cum au obiceiul eroii.

În noiembrie 1918, însă, cu puțin înainte de Marea Unire, Vasile Niculescu a efectuat un zbor celebru peste Carpați. La bordul unui avion Farman 40, flendurit cîndva de gloanțe, dar cîrpit cum se cuvine peste tot pe unde pînza de in cedase, locotenentul Niculescu și căpitanul Victor Precup au decolat de pe un maidan înghețat, căruia la Bacău i se zicea aerodrom, și s-au înălțat la 2.600 de metri, în direcția vest. La 2.600 de metri erau minus 40 de grade, iar proiectanții avionului Farman nu gîndiseră și un acoperiș închis desupra capului, așa că aviatorii înfruntau gerul cu șube de capră, ochelari îmblăniți, ciorapi de lînă, mănuși fără degete și dorința permanentă de a aprinde un foc în poală.

Din primăvară, de cînd fusese încheiată pacea separată cu Germania, nimeni nu îndrăznise să treacă în Ardeal pe calea aerului, așa că zborul lui Niculescu era o premieră. Misiunea lui era, însă, alta. După doar trei ore și un pic, Farmanul ateriza pe Cîmpia Libertății de la Blaj, în aplauzele entuziaste ale primilor sosiți la evenimentul Unirii. Piloții au înmînat Consiliului Național Român documente secrete, încredințate de Marele Cartier General, privitoare la Unire. Erau informații militare în care ardelenii erau asigurați că se pot aduna în siguranță, fiindcă armata din Regat avea trupele în dispozitiv și stătea cu ochii pe unguri și pe nemți.

Locotenentul Vasile Niculescu a luptat ca pilot de vînătoare pînă la sfîrșitul războiului, apoi, după cîțiva ani, s-a retras din armată. Și-a petrecut restul zilelor într-un mic atelier de ceasornicărie, îngînînd cu vocea lui de popă cîntece deocheate învățate pe front, convins că toate făpturile cerești pe care le-a ferit cu avionul o să-l ierte. A murit la 90 de ani, aplecat asupra unui ceas Pobeda.

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Sa imi fie iertata insolenta, dar astept si un episod despre capitanul Precup. Stiti ca merita. Multumiri pt spectaculoasa serie.

  2. #2

    Amuzanta modalitatea in care prezentati faptele unor militari romani de isprava. ( Am avut un coleg de serviciu, purtand numele de Milescu, care-mi spunea ca stie cum ca s-ar ,, trage” si el din neamul acesta; s-a distrat pe seama adaptarii ocupatiei stramosului sau; (o) spatarul Milescu).

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale