În ordinea preferințelor mele, cel mai bun roman al lui Stelian Tănase e Moartea unui dansator de tango, urmat de recent apărutul Negustorul de antichități. Spectacolul limbajului, cu care romancierul sclipește încă de la debut, atinge o culme în Moartea unui dansator… prin truculența și parșiva suculență a unui cocktail în care se amestecă jargonul de mahala bucureșteană cu argoul bandiților interbelici și cu semianalfabeta limbă de lemn din Scînteia primilor ani de după războiul al doilea. În Negustorul de antichități, Stelian Tănase trece memorabil de la jargonul mahalalei pestrițe la limbajul intelectualizat al cartierelor prospere din București în care la o adică răzbat insulta și ocara din mahalaua originară, cînd personajele lui se dezbracă de pretenții și se răcoresc cu ocări de slujnicari și cu epitetele ornante din vocabularul chivuțelor și al slugilor analfabete. Contrastul violent dintre limbajul cărturăresc sau cel încliftat al cremei societății și batjocura veninoasă asezonată cu vorbe groase din stratul lexicului de șanț care stau alături în aceeași frază e de un umor irezistibil, într-o formulă artistică impecabilă.
Intriga e de o arborescență aproape năucitoare în Negustorul de antichități, cu răsturnări de situație ca în romanele cu mistere din vechimea genului. Personajele își schimbă biografia și identitatea, mai ceva ca în Misterele Parisului. Doar că fac asta împinse de la spate de împrejurările potrivnice ale istoriei, nu pentru a face bine sub acoperire, unele, sau crime și ticăloșii nebunești, altele. Protagonistul romanului, profesorul universitar, negustorul de antichități și colecționarul avid Candid Ițescu, își construiește cu convingere biografii ipotetice, încît nu mai știi ce a fost de fapt. Un oportunist fricos pe care studenții îl gonesc din facultate, imediat după revoluție, sau exilatul dubios care se întoarce în țară în 1990 toamna, dornic de funcții și de sinecuri. Exasperat de cameleonismul lui, autorul confecționat de romancier îl duce în fantastic. Astfel că Ițescu devine transparent cînd vrea să treacă neobservat, iar cotoiul său roșu, Balzac, ia dimensiuni gigantice pentru a-i speria pe nepoftiți.
Ca în fiziologiile din zorii prozei autohtone și din comediile lui Alecsandri, în anticariatul de cuvinte care e acest roman personajele au nume care-i caracterizează. Anticarul care-l slugărește pe sforarul profesor și negustor de obiecte de preț, pe nume Ițescu, adică trăgător de ițe, e un Gore Saizu, care vine de la saiz = rîndaș. La alte personaje numele sînt mai străvezii. Pe un avocat ticălos cu două fețe și mare debater îl cheamă Iuda Trăncănel. Mai sînt, printre mulți alții, un general rus, Zburdalnikov, o curvă, Fifina Prăjina, altă curvă, reprofilată în colecționară de tablouri, Zița Ferfeniță, un general de Securitate acoperit, Puf Coviltir, și un popă care dă vești proase, Firuț Cobe.
Deși se spune despre Stelian Tănase că ar fi cel mai balzacian dintre romancierii noștri de azi – și, ce-i drept, așa pare! –, el a ajuns treptat la o reformulare parodică a lui Balzac în care formatul Comediei umane, cu personaje tipice, ia un chip célinian, începînd de la chimia pestriță a limbajului. Iar dacă Balzac, pe care autorul de hîrtie al Negustorului… îl recomandă drept patronul acestui roman, crede nestrămutat în obiectivitatea autorului, pe care de altfel o și predică, Céline, mizantropul pesimist pînă în vîrful unghiilor, nici să n-audă de așa ceva, ca și autorul din romanul lui Stelian Tănase. Așa se face că Negustorul de antichități, parte din Comedia umană imaginată de autorul nostru, e o parodie barocă a realismului lui Balzac, cu personaje înnegrite célinian, într-un limbaj unic, care se precipită în athanorul lui Stelian Tănase. Aferim!
Stelian Tănase, Negustorul de antichități, Editura Corint, 2023.
