În iulie 1917, cînd pe frontul din Moldova se purtau marile bătălii din seria „Pe aici nu se trece!“, Brăila era sub ocupație germană. Orașul, bogat și cosmopolit, înțesat de negustorii și manufacturi, avea rezerve de hrană și plăceri de pe urma marelui port de cereale, care continua să exporte grîu, ca întotdeauna, în folosul celui mai puternic. Nemții instauraseră un regim moderat, fără distrugeri și execuții, fiindcă brăilenii nu s-au arătat însetați de rezistență. Dunărea aducea din cînd la suprafață cîte un soldat german ciugulit de pești, dar niciodată nu s-au găsit urme de violență pe cadavre, așa că totul a fost pus pe seama desfrîului din port, a romului și a berii.
Armata română avea avanposturile la Galați, treizeci de kilometri în aval, așa că dacă lăsai pe luciul apei o sticlă cu dop, plină cît să i se vadă numai gîtul, ea putea să ducă liniștită mesaje, hărți și informații despre trupele germane.
Cu această observație în minte, Alexandru Popovici, un bărbat rotofei, trecut de cincizeci de ani, sta și cugeta la soarta omului. Era comisarul portului, adică stăpînul unei lumi pline de satisfacții, unde ciubucul, căpătuirea și desfătările lumești îți puteau umple ziua și buzunarele pînă la refuz. Abil și inteligent, Popovici a știut să-i cucerească repede pe comandanții germani, punîndu-le la dispoziție rezerva de curve și de șampanie a docurilor. Numai că, sub aparența lui de colaboraționist, se zbuciuma sufletul unui patriot uns cu toate alifiile.
Așa că, între două chefuri cu nemții, comisarul dădea drumul pe Dunăre celor mai delicate secrete militare, îndesate în sticle cu dop, care pluteau discret la vale spre Galați. O întreagă rețea de rezistenți, compusă din hamali, femei ușoare și elevi ai Liceului „Nicolae Bălcescu“, desfășura acțiuni de spionaj la adresa inamicului, sub conducerea operativă a sergentului de poliție Gheorghe Rădulescu.
Luni la rînd, armata română a primit informații vitale despre efective, mișcări de trupe, depozite de muniție și tipuri de armament, despre situația flotei dușmane și a rezervelor ei de hrană. Era ca și cum nemții și-ar fi povestit în gura mare planurile de război.
Dar, într-o zi, sticla de coniac franțuzesc în care comisarul Popovici îmbarcase ultimele știri s-a agățat în plasa întinsă de contraspionajul german de-a curmezișul Dunării. După scris, după frazare, dar mai ales după ce un pescar a dezvăluit sub tortură toată povestea, nemții au arestat întreaga rețea.
Sergentul Rădulescu a fost omorît în timpul interogatoriului, elevii au fost bătuți cu sălbăticie și închiși, iar comisarul Alexandru Popovici a fost condamnat la moarte. Execuția a fost publică, la gardul cimitirului Sfînta Maria, în fața familiei aduse cu forța și a autorităților locale înfricoșate.
Cu toate astea, activitatea de spionaj a continuat. S-au găsit alte fete, alți elevi și alți sergenți care să dea drumul sticlelor la vale. Comisarul Alexandru Popovici i-a ocrotit cu moartea lui demonstrativă, care, pentru o vreme, a adormit bănuielile anchetatorilor nemți.