La sfîrșitul anilor '80, făceam poze. Nu că eram fotograf, niciodată nu îmi dădeam seama cum să pun subiectul în valoare. Se pare însă că altora le plăcea, așa că-mi mersese faima de colorist – pe vremea în care colorul dădea mari rateuri în România. Îmi fabricasem un laborator de un metru pe un metru și jumătate, aveam un aparat de mărit Krokus cu cap color și niște încălzitoare cu termostat improvizat pentru soluții. Mai inventasem o scară de valori de developare pentru diverse temperaturi – mai ales pentru iarnă, cînd cu greu ajungeai la 35° C. Nu că vreau să mă laud, da' mă laud. Îmi ieșea.
Așa am ajuns să colaborez ca poet/fotograf la o celebră expoziție, "Spațiul-oglindă", organizată la Arhitectură. Spun "celebră" pentru că n-a durat decît trei zile. Făcusem echipă cu Wanda Mihuleac și, înarmați cu un glob argintiu, ne plimbam prin depoul de la Basarab, printre locomotive. Wanda era cu decorul și regia, să se vadă fiarele deformate și ruginite în oglinda globului. Eu eram cu aparatul, trepiedul și declanșatorul. Pentru prima dată am făcut imagini de 30/40 și, normal, eram foarte încîntat. Mă învîrteam plin de sine prin expoziție, priveam serios la experimente (de parcă toți avangardiștii și-ar fi dat întîlnire pe coridoare). Cel mai tare m-a uimit prima instalație pe care am văzut-o în viața mea. Era un magnetofon care învîrtea o bandă într-o buclă, iar banda șerpuia printre tot felul de obiecte. Obiectul îi aparținea lui Mircea Florian. Mi-am chemat amicii să vină și să vadă ce nu mai văzuseră niciodată. Prea tîrziu! După cum v-am spus, expoziția trăsese deja obloanele. Partidul văzuse și el.
