La prăsit

Nu, deși în titlu stă scris clar și citeț, în poveste e vorba de cu totul altceva. Aș fi putut scrie „La prașilă” sau „Desculț”, dar n-ar fi fost adevărat. Mi-e greu să găsesc un titlu pe măsură, așa că sper să fiu iertat. Era în toamna lui ’77. Facultatea de Filologie avea normă de muncă patriotică la Cochirleni. La struguri, carevasăzică. Așadar, Zaharia Stancu, cel cu iluzoriile lui botnițe, poate dormi liniștit somnul de veci. Eram la muncă patriotică și îmbinam utilul cu plăcutul într-un mod oribil. Toți anii, toate fetele (cîtă frunză și iarbă) și toți băieții, cam cît o echipă de fotbal, ne cazaserăm în niște dormitoare improvizate. Era sfîrșitul lui septembrie și viile ne așteptau, cum s-ar zice, încărcate de rod. Culegeam ce culegeam, cît era ziua de lungă, apoi, cu forțele reunite, ne adăposteam în dormitoarele lungi, la țigară, alcool și vrăjeală. Umblau niște zvonuri tulburi, că am fi avut printre noi două lesbiene și visam cu ochii deschiși să le surprindem în exercițiul funcțiunii. E drept, de văzut nu le-a văzut nimeni, niciodată, dar aerul sexual și izolarea făceau să plutească peste tabăra de muncă patriotică un abur lasciv. Mi-am petrecut, și eu, cîteva seri în patul unei lungance, dar, pe cuvînt, nu era loc de întors.

De aia, nu-i de mirare că și profesorii sufereau de același sindrom nefe. Așadar, prin a doua săptămînă de muncă în dorul lelii, a izbucnit ideea măreață. Dacă tot nu era să se îmbîrlige nimic, de ce să nu-i îmbîrligăm noi? Așa că grupa creativă a compus o scrisoare a unei imaginare studente nimfomane către Eugen Simion. „Vă iubesc, domnule profesor, sînteți, pentru mine, cel mai minunat bărbat. Vă aștept mîine la stîlpul numărul șapte, cu o pătură. La ora cinci, după ce se termină munca. P.S. Să nu știe nimeni.” Apoi am băut, am rîs, am mîncat struguri cu pîine. Scrisorica a fost strecurată în camera profului și ne-am pus pe așteptat. A doua zi scrutam orizontul și așteptam să se întîmple ceva. Nu s-a întîmplat nimic, pînă după-amiază. Cineva ne-a relatat, pe înserat, că l-a văzut pe Eugen Simion hălăduind în vie. Așa că am compus, la foc, a doua scrisoare: „Iubitule, te-am așteptat la stîlpul numărul șase, dar n-ai venit. De ce, de ce, de ce? Te aștept și mîine, în același loc”.

Era evident că stîlpul șase nu era stîlpul șapte, dar am vrut să vedem dacă nu se prinde. Nu s-a. Anul care a urmat, ultimul, a fost unul al veseliei contagioase. Povestea stîlpului amoros a făcut înconjorul facultății, dar nimeni, vreodată, nu i-a spus viitorului academician că așteptase în zadar. Prașila dăduse roade.