Anul ăsta am călătorit mai degrabă spre est. Nu, n-am fost să-mi iau banii de la Putin, ci am umblat mult prin Delta Dunării. Mai mult decât ani la rând. Și nu, nu am umblat pe apă, cum ați fi tentați să gândiți, nici n-am înmulțit pâini și pești. Am fost, de cele mai multe ori, cu treabă. Am scris câteva reportaje, fie pentru Cațavencii, fie pentru Libertatea, am transmis corespondențe din Sulina pentru europarlamentare, am văzut și am scris despre locuri mișto sau despre fapte nasoale. Am ajuns în orașul meu natal, București, foarte rar, din ce în ce mai rar. Mă leagă multe de orașul acela, dar și mai multe din prezentul meu și din trecutul meu recent mă țin în Tulcea, la intrarea în Deltă.
Erau vremuri când călătoream mult, și în țară și destul de des în străinătate. Asta m-a ajutat să cunosc oameni și să descopăr lumea, să văd cum stau lucrurile și pe la alții. Din păcate, în foarte mulți dintre anii din urmă am fost cam imobil. Am ieșit de câteva ori până în Bulgaria și cam atât. Nici vacanțe n-am prea avut, nici în interes de serviciu n-am mai umblat prin lume. Ultimele ieșiri au fost un revelion scurt în Budapesta și prima vacanță în străinătate a fetelor, în Balcic. După care… Mă rog, nu contează.
Nu fusesem niciodată în Sicilia.
În Italia mai fusesem, dar în nord. Sudul îmi era complet necunoscut. Și, cumva, a venit vremea și pentru asta. O deplasare scurtă, de câteva zile, în apropiere de Catania. Ce putea să fie rău în asta? Mai ales că era extrem de ieftin. Da, da, Sicilia e ieftină. Și superbă.
De obicei, atunci când călătoresc
pentru prima dată într-un loc nou, am ritualurile mele. Îmi place să iau contact cu fiecare localitate, prima dată, noaptea. Să mă plimb pe străzile goale, să mă uita la case și să evit oamenii, ca să nu-mi strice prima impresie. Arhitectura nu prea pot să o studiez ziua, nu văd prin oameni și nu mă topesc de dragul aglomerației. În Viena, de exemplu, unde am fost de multe ori, într-o perioadă în care viața mea presupunea astfel de călătorii, împrumutasem din obiceiul localnicilor. Nu ieșeam din casă decât foarte rar altfel decât dimineața devreme și seara după ora 20. Când turiștii încă mai întârzie la micul dejun inclus sau când s-au retras să înnopteze în camerele de hotel sau pensiuni, obosiți de shoppingul agresiv sau de vizitatul compulsiv al muzeelor.
Nu-mi plac muzeele
absolut deloc. Nu știu de ce. Tablouri sau sculpturi pot să văd și în albume, despre alte lucruri prefer să citesc pe îndelete, nu în fuga unui tur turistic superficial, împins de la spate de aparate foto sau telefoane care surprind în imagini toate prostioarele. Îmi place, însă, să ascult poveștile oamenilor locului, să stau în baruri sau cafenele, să trag cu urechea sau chiar să mă bag în vorbă. Îmi place să-i observ, să le văd obiceiurile, să înțeleg, prin intermediul lucrurilor mărunte pe care le fac oamenii, de ce locurile respective sunt așa cum sunt.
De data asta n-am făcut așa ceva. Am umblat, însă, destul de mult.
Am stat într-un sătuc,
Pozillo (născut, cu multă vreme în urmă, Pizzidu), la 20-30 de kilometri de Catania. Și de acolo am umblat. Am făcut cam 700 de kilometri. Nu este o distanță mare, în sine, dar e considerabilă pentru cineva care ar fi vrut mai degrabă să lenevească. Am făcut-o, însă, și pe asta. Cum, nu știu, pentru că am dormit destul de puțin, mai ales în ultimele zile, când nu mai voiam să pierd nimic.
Am stat într-o casă din lavă,
construită pe lavă, fix pe malul Mediteranei, într-un golfuleț mic și extrem de simpatic, plin cu bărci de pescari, bărci muncite, care ieșeau în mare în fiecare zi, cu excepția duminicii. În spatele casei, ieșind prin curtea posterioară și descuind o poartă grea de metal, ajungeai pe plaja privată a casei. Alt golfuleț, străjuit de bucăți scorțoase de lavă. Niciun fir de nisip, doar pietre și mușchi. O apă incredibil de limpede, deasupra unor pietre incredibil de negre.
Cum n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu localnicii, am aflat mai multe despre Andrea, proprietarul casei, de-abia înainte de plecare. Ce personaj fabulos. Adăpostit de nevoi ca urmare a moștenirii primite de la părinți, Andreea își permite să fie artist. Avangardist, maestru al jocurilor de cuvinte, poet, scriitor, gânditor sau ce vrea și cum vrea el. Am găsit în casă un album, recent tipărit, al cărui autor este Andrea alături de muza și iubita lui, Virginia. „Tratat de anatomie emoțională”. O lucrare pseudo-esoterică, bazată pe o operă inexistentă, plină de un umor rafinat și de un spirit ludic caracteristic oamenilor care nu-și fac probleme, pe care nu-i apasă perspectiva zilei de mâine.
De fapt, asta e frumusețea Siciliei,
asta te farmecă, dincolo de peisaje, clădiri, istorie și, inevitabil, dincolo de dominația semeață a Etnei.
Oamenii. Oamenii sunt senini, prietenoși, deschiși. Iar insula este, totuși, considerată drept una dintre cele mai sărace zone ale Italiei. Dacă așa arată sărăcia… Știu mulți oameni bogați spre foarte bogați care și-ar tăia o mână doar ca să trăiască în sărăcia aia siciliană.
Români? Sunt da, sigur. Mulți, mai ales în Catania. Dar nu ne-am prea intersectat decât la aeroport. Nu i-am evitat, dar nici nu i-am căutat. I-am văzut în Catania, târându-și nefericirea pe străzi lăturalnice, dar i-am văzut și turiști fericiți, în Taormina, Siracuza sau Savoca. Nu i-am deranjat, nu m-au deranjat, a fost OK.
Angelo, proprietarul unui micuț restaurant pescăresc din golfulețul din Poziilo, este căsătorit cu o româncă. Sau a fost. Nu vorbește românește, poate din mândrie, poate pur și simplu n-a vrut să arate că vorbește sau că înțelege.
În Aci Castello, custodele castelului normand, construit în secolul XII pe o insuliță unită, mai târziu, de lavă cu continentul, Davide, așadar, este îndrăgostit de poezia și literatura românești. E foarte mândru că a cunoscut-o personal pe Ana Blandiana, are cel puțin o carte de Herta Müller și a fost, am înțeles, la o nuntă în România. Un super personaj, altfel. Davide Aricò, el însuși poet, iubitor al artei, ușor teatral, săritor și simpatic.
E ciudat cum, în câteva zile, nu multe,
am reușit să mă lovesc de două personaje atât de speciale, Precum Andrea și Davide, despre care am citit mai multe cînd m-am întors acasă. Acum vreau să-l cunosc și pe Stefano Faravelli, inventatorului „celebrului Distilator de Lacrimi de Crocodil“, aș vrea să stau la ferma lui Andrea Pennisi, de vorbă, în jurul unei sticle de vin roșu, cu membrii M.A.L.A (Mișcarea Autonomă pentru Eliberarea Artelor). Și cred că am s-o fac, pentru că am să revin în Pozillo, cât de curând, să stau, să scriu, să termin niște proiecte, să trăiesc, pentru că asta fac oamenii în Sicilia: Trăiesc, iubesc… În timp ce cretinii de pe aici „duc războaie“. Pfui…
*titlu inspirat din melodia „Lasă-mă, papa, în Italea“, a formației vocal instrumentale „Fără Zahăr“
