Lepriconi din toate ţările, uniţi-vă!

Românii au avut toate motivele să se bucure în ziua de 17 martie. Întîi, că pica în week-end, deci se putea mahmuri lejer pînă după-amiază. Al doilea, pentru că 17 e întotdeauna după fatidicele 1 şi 8 martie (ba uneori chiar şi după Valentine’s Day/Dragobete/Ziua săptămînii chioare), deci nu mai trebuie să arunce banii de băutură pe buchete şi tîmpenii cu inimioare.

Şi dacă tot vorbeam de băutură şi beţivi, să trecem la subiect: tot pe 17 pică şi Lá Fhéile Pádraig. St. Patrick’s Day în engleză, „Hai să mergem în Centrul Vechi, că o să fie culeanu“ în româneşte. Dacă aţi plecat la drum inspirat de mega-paradele din New York şi Montréal, atunci daţi-vă urgent două palme şi priviţi duios către maidanezii care fac sex neprotejat lîngă maşina dumneavoastră. Bucureştiul sigur nu e New York, iar spaţiul cuprins între Şelari şi Smîrdan nu e nici măcar trotuarul de pe Fifth Avenue. Există mici diferenţe, drept pentru care ochiul neantrenat ar fi perceput varianta bucureşteană a evenimentului drept o mică meschinărie. Mai exact, la New York s-au adunat cîteva mii de inşi, la Bucureşti au venit… cîţiva. 

De ce atît de puţini? „Românul e om strîngător“, mă lămureşte un puştan ascuns sub un joben tipic momentului. „Cred că s-au împărţit sute de pălării din astea. Au venit oamenii, le-au luat şi duşi au fost.“ Aşa să fie? „Nici vorbă“, intervine altcineva, „io cred că le-au aruncat, că erau expirate. Uită-te şi tu: pe toate pălăriile scrie mare 2011. Iar dihania aia de lepricon agită ca epilepticu’ o halbă-ba­lon cu 2009. Paradă de mîna a doua.“

„Dezastru, tăticule, nu e mici şi bere“, mi se plînge dezolat un moşneguţ. „Păi, eu am venit tocmai din Titan, da’ degeaba, că e numa’ Ghinis şi ăştia cer 10 lei pe un pahar din ăla de plastic. Ei nu se gîndesc că sîntem pensionari? Păi, eu beau trei beri de banii ăştia la mine în cartier!“ Bun, n-avem bere ieftină. Dar micii? Micii sînt pe scenă şi tropăie de mama focului dansuri irlandeze. Simpatici. Mă întreb cine se bucură mai mult: spectatorii sau vecinii de la etajele inferioare, binecuvîntaţi cu cîteva ore în care nu le mai cade tencuiala în cap. Ce-a urmat aţi aflat deja: concert de cimpoieri unguri, trupă de irlandezi porniţi să rupă scena (deci e adevărat ce se spune) şi, la închidere, băştinaşi de-ai noştri. Ce-au făcut nu ştiu, că n-am mai stat. Îmi golisem deja halba de Guinness şi creierul nu mai contenea cu „OK, ţi-ai făcut moftul, acum hai să bem şi-o bere“.

Ar mai fi ceva de zis? Trei cuvinte, pe care nu cred că le-am auzit toată seara: Éirinn go Brách.