De ce-n pana mea mi-e tîrșă și obidă? – mă întrebi. De ce Steaua nu m-abate cu izbita-i de la trebi? De ce joc împleticite, prin subsol aflîndu-și zona, Viitorul și U. Clujul și bicisnica Corona? Dacă cunoșteai pustia Ligii-ntîi cu care lupt, ai vedea că am motive pixul chiar să mi-l fi rupt… Da, ne-ar trebui un nou Eminescu – cu dezgustul, exasperarea și furia geniului său – ca, punînd mîna pe ei, să-i împartă-n două cete: de bandiți și derbedei. Și, în multe temniți large, cu de-a sila să-i adune, să le bage-n cur furtunul, apa-n cap să le tot sune! Iară noi? Noi, epigonii, cronicari de fotbal mic, comentăm în van neantul. Peste tot, nimic-nimic! Iar în lumea asta mare, noi, copii ai ligii mici, geaba ne tocim penița în viesparul de Mitici. De e vreun sens în asta, e-ntors și e ateu. De ce ne gîndim la Ghencea, cînd există Bernabeu?
Zău, ne-ar plăcea să fim și noi geniali și accidentați, ca Messi, inegalabilul. N-avem curaj să murim geniali și nebuni de sifilis, ca Mișu, poetul nepereche. D-aia, între național și universal, am optat iarăși pentru internațional. Lumea e vastă, iar frumusețea fotbalului – nesfîrșită. Atunci, pen’ ce ne-am autoflagela cu chinuielile de meciuri băștinașe, cînd prin alte părți sînt derbiuri mari și tari? Merită să lăsăm deliciul unor Bayer Leverkusen – Bayern München (1-1), ori Juventus-Milan (3-2), ba chiar și River Plata – Boca Juniors (0-1), pentru scrîșneala unor Vaslui-Steaua (0-1), Dinamo-Ceahlăul (1-1) sau Gaz Metan – Petrolul (1-0)? Ca să ce? Ca să descoperim ce știam – că arbitrii noștri strică partidele, iar antrenorul campioanei se poartă mîrlănește cu jurnaliștii, pe urmele lui Meme? Nu, mersi, tată! Mai bine, pentru forma noastră sportivă, ne relaxăm la un galop de sănătate, Șahtior Donețk – Arsenal Kiev (7-0), urmărim Steaua-Dinamo de la ruși, adică ȚSKA – Dinamo Moscova (0-2) și descoperim, tot pe-acolo, un palpitant Kuban Krasnodar – FK Rostov (2-2). Ce să vezi, întîlnim și niște meșteri români pricepuți, care și-au găsit loc bun de muncă în Est: Lucescu, Dan Petrescu, Dorinel.
Pentru a vă feri de bolile endemice ale fotbalului românesc, vă recomandăm același tratament. Cu precauțiunile de rigoare. Atenție! Administrate în doze prea mari, meciurile din alte campionate pot accentua nevoia de regresiune (în timp) și/sau evaziune (în spațiu). Adicătelea, începi să tînjești după trecutul Generației de Aur și/sau îți vine să-ți iei cîmpii, oriunde altundeva. Riști să nu te mai întorci niciodată în – n-am găsit altă rimă – realitatea imediată. Sau, dacă te-ntorci, să-ți pierzi mințile, cum a pățit Eminescu, bietul, scîrbit de mizeriile locului și ale prezentului. Ce mai, fandacsia-i gata!
Pe unii, comparația cu nemții, spaniolii, englezii, italienii ș.a.m.d. îi bagă în depresie. Aolică, maică, nu vom atinge niciodată un asemenea ideal! Da’ idealul ăsta, nefericiților, tocmai d-aia-i ideal: ca să te raportezi permanent la el, nu neapărat să-l și atingi. Sigur, nu ne putem noi compara cu ăia mari. Da’ măcar ne putem bucura, putem învăța ceva de la ei? În fond – hai s-o luăm și pe partea istorică –, toate marile noastre izbînzi s-au obținut cu ajutorul străinătății.
Astăzi, la fel ca oricînd, avem nevoie de sprijinul unei mari puteri. Noi vom lupta în dubla de foc cu Andorra și Estonia, în timp ce oștenii din Țările de Jos (aflați, decît noi, mult mai sus) vor înfrunta iureșul dușmanilor noștri din veac, Ungaria și Turcia. Ne vor netezi cărarea spre baraj sau pleca-vor, oare, steagul? Să le ținem pumnii strînși batavilor noștri! Hai Olanda!
