Cum de s-a ajuns la sentința scandaloasă prin care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a scos basma curată pe cei doi securiști care l-au torturat în închisoare pe inginerul Gheorghe Ursu? Pe Liviu Tofan, unul dintre ultimii reprezentanți din vechea gardă a Europei Libere, cel ce a făcut filmul documentar Cazul inginerului Ursu, l-ar fi mirat mai degrabă dacă ÎCCJ i-ar fi condamnat pe cei doi într-o țară în care poliția politică, Securitatea, a dispărut, dar securiștilor le merge mai bine decît pe vremea lui Ceaușescu.
Cristian Teodorescu: Am văzut filmul documentar Cazul inginerului Ursu, făcut de tine și de Șerban Georgescu. Răvășitor! L-ați trimis și judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție care i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu?
Liviu Tofan: Nu cred că ar fi interesați. De altfel, ei cunosc cazul Gheorghe Ursu foarte bine. Nu cunoașterea e problema la ei, ci adaptarea faptelor și datelor într-un anumit sens și după o schemă dată. O schemă aplicată deja în 2019, cînd foștii ofițeri de Securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au fost achitați, prima oară, de Curtea de Apel București. Așa că verdictul din 27 iulie a.c. nu a fost o surpriză. Am putea numi filmul la fel de bine Cronica unui verdict anunțat. Cu atît mai mult cu cît noi am terminat Cazul inginerului Ursu înaintea ultimei înfățișări, deci fără a cunoaște verdictul. Pentru cei care s-ar întreba de ce, răspunsul este că așa ne-a rugat Andrei Ursu atunci cînd, în luna mai, completul de la ÎCCJ a anunțat brusc că se va pronunța pe 4 iulie (amînată apoi). Intenția lui Andrei a fost de a ieși public cu filmul înaintea verdictului, ca un ultim apel la Justiție și un ultim avertisment privind semnificația sentinței. Dar probabil că judecătorii de la ÎCCJ nu merg la cinema. În filmul nostru am „recuperat“ verdictul doar printr-un scurt text inserat la final, nu am modificat nimic altfel. Cazul inginerului Ursu rămîne filmul făcut în așteptarea dreptății, așteptare care, iată, va continua.
C.T.: Cu judecătorii aceia ați stat de vorbă?
L.T.: Despre ce? Dacă le-aș aminti, să zicem, că în România comunismul a fost condamnat oficial drept ilegitim și criminal, ar rîde de mine și m-ar face prost. Păi, nu?
C.T.: Pînă în 1990, spune cineva în film, judecătorii erau la mîna Securității. Securitatea a dispărut, dar securiștii au rămas. Își mai pot băga coada, după 30 de ani, în sentințele Justiției?
L.T.: Securitatea a dispărut în decembrie 1989 de ochii lumii doar, iar mulți securiști au rămas bine-mersi în SRI (ca Vasile Hodiș) și SIE, pe cînd alții s-au răspîndit prin partidele politice, s-au făcut oameni de afaceri, moguli media, judecători. Da, judecători și procurori, pentru că studiile de la Școala de ofițeri de Securitate erau echivalate în epocă cu studiile de drept, astfel că, după 1989, securiștii s-au trezit „juriști“ și au intrat cu sutele în magistratură. Acolo s-au alăturat judecătorilor și procurorilor proveniți direct din comunism (că nu i-a schimbat nimeni) și ne-au gestionat „dreptatea“ în democrație. De-aia n-are ursu’ coadă…
C.T.: Cum poate cineva care e și judecător să creadă că în 1964 au dispărut teroarea și samavolnicia din România?
L.T.: Aici avem de-a face cu narativul despre Securitatea „bună“, conceput ca argument și justificare pentru tratarea cu indulgență sau chiar bunăvoință a securiștilor după 1989. Conform acestui narativ, sau legendă, Securitatea după 1965 (odată cu ascensiunea lui Ceaușescu) nu a mai recurs la mijloacele și metodele extrem de brutale de pînă atunci, devenind „bună“: nu ar mai fi întemnițat, nu ar mai fi schingiuit… În realitate, chiar dacă regimul de teroare din anii 1950 încetase, Securitatea a avut mai departe același rol represiv și de supraveghere/intimidare a populației, exercitat poate cu ceva mai multă discreție în beneficiul imaginii externe a regimului Ceaușescu. Acest narativ lămurește faptul că în motivarea sentinței avem acest argument principal al judecătorilor de la Înalta Curte: Nu este îndeplinită situația premisă, aceea a existenței unui conflict (adversități) între organele statului, pe de o parte, și populația civilă sau o colectivitate, pe de altă parte, stă scris acolo. Or, în lipsa acestui conflict (???) nu poate fi vorba nici de crime împotriva umanității, nici chiar de tratamente neomenoase, conchid judecătorii. Iar Gheorghe Ursu, mai zic ei, nici nu a fost un disident veritabil, nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, iar arestarea lui nu are substrat politic, ci o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine. Securitatea nu putea găsi judecători mai adecvați în România anului 2023. Motiv pentru care recomand însoțirea motivării de un anunț (cum fac televiziunile cînd ne avertizează cu privire la imagini „cu impact emoțional“): „Atenție, textul ce urmează vă poate afecta nervos prin perversiunile la care supune logica, experiența istorică și bunul-simț“. Nu a existat o relație de adversitate între organele regimului comunist și cetățenii acestei țări? Serios? Atunci, cu ce scop exista Securitatea? Și ce s-a întîmplat în decembrie 1989 dacă nu a existat această adversitate? Bun, mă aștept și aici la interpretări pe același calapod (ceva cu „agenturili“), Dosarul Revoluției e tot pe mîna lor.
C.T.: O sentință judecătorească se dă pentru fapte din trecut, ca să îndrepte lucrurile în prezent și în viitor. Ce poate înțelege un tînăr din sentința Înaltei Curți?
L.T.: Ar putea înțelege, de pildă, că un tribunal din România anului 2023 poate judeca un caz în baza Codului Penal comunist din 1968 pentru că acesta este mai favorabil inculpaților – cum s-a procedat în cazul Ursu. După care n-ar mai înțelege mare lucru, dar și-ar putea pune niște întrebări. Despre bunicul lui, care a făcut închisoare pentru „contrabandă cu țigări străine“, cînd vina lui a fost de fapt că „a complotat“ cu niște prieteni să fugă peste graniță. Așa cum Gheorghe Ursu a fost arestat pentru deținerea unui mărunțiș de „valută forte“, dar a fost anchetat ca disident politic și omorît în bătaie pentru că a refuzat orice compromis cu Securitatea. Și dacă cineva i-ar explica acelui tînăr că, în țara lui de azi, Justiția este presupusă a fi pilonul de rezistență al structurii sociale, cum este în orice sistem democratic, probabil că ar pune o bulină roșie pe România și s-ar duce în lumea largă, așa cum au făcut deja alte milioane de tineri.
C.T.: În ipoteza că Andrei Ursu, fiul disidentului, se va duce la CEDO, nu e îngrozitor totuși că cetățeni români se duc să-și caute în străinătate dreptatea pe care n-o pot găsi în țară?
L.T.: Sigur că este îngrozitor, dar în același timp să zicem mersi că există această posibilitate. Uniunea Europeană, cu Curtea ei pentru Drepturile Omului, poate fi salvatoare și în acest caz, așa cum UE s-a dovedit salvatoare și primitoare pentru milioane de români alungați din țara lor de incompetență, corupție și tot felul de nedreptăți, și ale căror resurse de speranță s-au epuizat. E clar că fără Uniunea Europeană (și NATO) ne-ar mînca cîinii. În afară de CEDO mai există totuși o cale excepțională de atac în Justiția din țară, un așa-numit recurs în anulare, dacă procuratura va reuși să se mobilizez în acest sens. Ar trebui să se simtă încurajată de reacțiile, foarte numeroase și vehemente, de condamnare și respingere a pronunțării Înaltei Curți.
C.T.: Cazul inginerului Ursu a avut o miză specială, secretă, încît să se ajungă la o asemenea sentință după 33 de ani de la ceea ce numim Revoluție?
L.T.: Miza a existat, putem să o numim și specială, sau mai bine spus semnificativă. Miza era prima condamnare, în acest proces, a unor foști ofițeri de Securitate pentru crime împotriva umanității. Prima, repet, în peste 30 de ani de cînd ne lăudăm că sîntem o democrație liberală născută dintr-o revoluție anticomunistă. Dar un asemenea precedent nu trebuia să existe. Nu se putea accepta («se» de la Securitate) o asemenea breșă în sistemul (de complicități vechi și noi) care protejează în continuare fosta Securitate (și pe aparținătorii ei) de dreapta judecată. Și mai ales nu trebuia compromis acel narativ despre Securitatea „bună“ din perioada ceaușistă, fundamentul atîtor averi și cariere de succes în viața politică, socială și de afaceri a României post-decembriste.
41 de vizualizări
cand am fost in armata, la Pompieri ,am fost chematii sa desfundam o canalizare la arestul de la sediul securitatii din Timisoara. Din cladirea cu ferestrele mascate cu x-uri de beton a fost adus spre arest, tinut de subsiori de doi insi la costum un om batut mar, care isi misca picioarele in reluare, schitand doar mersul. Un exemplu despre metodele securitatii bune din 1987. Probabil ca bomboane si flori dadeau alte servicii…