Mad Max – Fury Road: Să nu vorbești de furie în casa tulburatului

Greu de crezut că mintea aceluiași australian nebun a reușit să zămislească un film de familie despre porci vorbitori (Babe, 1998), un film despre pinguini dansatori (Happy Feet, 2006) și în același timp un univers atît de întunecat, bolnav și genial precum cel din Mad Max (1979, 1981, 1985). Totuși e adevărat, la 30 de ani de la ultimul film din serie (Mad Max – Beyond Thunderdome), George Miller s-a întors la prima dragoste, anarhia post-apocaliptică, și bine a făcut. Fără Mel Gibson, care între timp a înnebunit pe bune, dedicîndu-se remarcilor antisemite și bătutului de gagici, dar cu Tom Hardy în rolul schizoidului Max Rockatansky și cu Charlize Theron mozolită cu ulei din cap pînă-n picioare, noul Mad Max – Fury Road avea niște pantofi mari de umplut și putea să iasă ori foarte bine, ori foarte prost. Din fericire pentru toată lumea, n-a ieșit prost.

Încă de la primul cadru, chiar și fără 3D, 4dx și alte căcaturi care te stropesc în ochi, filmul se transformă într-o cursă nebună care te lovește în ficat de fiecare dată cînd vrei să te ridici de pe scaun, și la un moment dat o să vrei să te ridici, că filmul e lung și-ai băut mult suc. În rest, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Lumea e tot un deșert, poate mai deșert ca data trecută, din cauza furturilor masive de cherestea care au avut loc între timp. Max e tot nebun, dar nu mai nebun ca Vadim în zilele lui bune, și lumea se aleargă cu mașini prăbușite prin pustiu, mai ceva ca șoferii de Logan pe Valea Oltului. Baronii locali din pustă, Joe Nemuritoru’, Fermierul de gloanțe și Mîncătorul de Oameni, controlează toate resursele care contează: apa, benzina, gloanțele și chiloții de damă. Așa că, atunci cînd o purtătoare de chiloți de damă, Furiosa Theron, îndrăznește să jepcărească din utilități și să fugă cu ele, baronii nu-s foarte fericiți, exact ca-n viața reală, și încep s-o urmărească. Max Nebunu’ se nimerește la mijloc, ca un ochelarist la o bătaie între suporteri, și, vrînd-nevrînd, trebuie să se alieze cu Furiosa, deși ar prefera să-și vadă de viziunile lui psihotice în liniște. După miliarde de ciocniri, răsturnări de situație și violări flagrante ale codului rutier, Max și gagica reușesc s-o scoată la capăt – cine s-ar fi așteptat? – și devin șefii străzilor, lansînd totodată premisa pentru următoarele filme din serie.

OK, poate că Mad Max – Fury Road n-are cel mai bun scenariu din lume. E decent, dar are suficiente scăpări de dimensiuni medii și piste neexplorate. Și nu mă refer aici la tema feministă pe care toți masculii s-au grăbit s-o reclame cu gură de șarpe. Aia e OK. Sigur, ar fi fost mișto ca Mad Max să joace rolul principal în propriul lui film, dar asta nu înseamnă c-a ieșit o chestie proastă. Mă refer la chestii mai subtile, de exemplu faptul că personajele negative nu-s duse la maximum și sînt destul de anemice spre final, iar psihoza lui Max ne chinuie juma’ de film după care dispare brusc, ca o melodie proastă pe care ai fredonat-o toată ziua. În schimb, efectele speciale, cascadoriile și muzica bat la fundul gol orice film de acțiune recent, iar din cînd în cînd regizorul-scenarist, George Miller, are bunăvoința să strecoare cîte o bijuterie dementă de-a lui: un chitarist cu lansator de flăcări, un băiat care se roagă la un motor V8, ca să nu mai zicem de strigătul de luptă care mă va urmări multă vreme de-acum înainte “Witness me now!”.

Mad Max – Fury Road, acțiune, Australia, 2015. R.: George Miller. Cu: Tom Hardy, Charlize Theron.

33 de vizualizări