Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Mafioțeala n-a murit, dar nici nu se simte prea bine: Oldfellas

Zoom Mafioțeala n-a murit, dar nici nu se simte prea bine: Oldfellas

Martin Scorsese a îmbătrînit, ca noi toți, de altfel. Ochiul i-a rămas în continuare ager, iar cadrul e prins cu măiestrie de mare meșter. Spiritul, însă, i s-a mai îmbunat și peste nervul artistic al trecutului s-a așternut, moale și înăbușitor de dulceagă, indulgența față de sine.

The Irishman bate aceiași cîmpi binecunoscuți ai gangsterelii anilor ’60-’70, doar că, de data asta, pumnul nu se mai coboară distrugător, iar bîta, odinioară de baseball, acum pare acoperită cu spumă de protecție. Robert De Niro intră cu greu – vîrsta, deh – în pielea recondiționată digital a lui Frank Sheeran, jumătate acolit al mafiei din Philadelphia, jumătate sindicalist și prieten la cataramă cu viitorul defunct Jimmy Hoffa. Ăsta e primul moment în care filmul scîrțîie precum niște unghii pe tablă. Tonomatele pot lăuda procesul computerizat de “de-aging” cît au poftă, rezultatul va arăta ca naiba indiferent de cîte laude ridicole și limbi nerușinate i se vor pune în slujbă. Degeaba torni pixeli fermecați peste Robert De Niro, el tot 76 de ani continuă să aibă. Și asta se vede în mișcările greoaie, înțepenite și chinuite. Și se vede cu atît mai amarnic cu cît – ghinionul de-a fi mare actor – publicul știe foarte bine cum se mișca De Niro pe ecran la 40 de ani. Iar cît despre imaginea facială… hai să zicem că Frankenstein n-a fost singurul film în care Bob a jucat un monstru.

Un actor tînăr poate mima bătrînețea pînă la perfecție. Un actor bătrîn degeaba are în spate ani de experiență. Nu-l ajută. Îl apasă tot mai greu, înspre pămînt, în modul cel mai vizibil. E o secvență, singura de altfel, în care personajul lui De Niro trebuie să bată un băcan mitocan, iar acesta din urmă e nevoit să se arunce de unul singur prin geam, motivat doar de groaza că, altfel, moș Robert și-ar putea rupe șoldul.

Al Pacino și peruca lui ridicolă sînt departe de imaginea cunoscută a lui Hoffa, mult mai bine surprins ca personaj de Jack Nicholson. Nu e rău, dar nu e Hoffa. E Pacino exagerîndu-se pe sine și cam atît. Adăugați și faptul că Hoffa e un subiect obosit și răsdiscutat și vă dați seama cam cît interes poate să suscite linia narativă principală, atunci cînd decide să intre în cele din urmă pe făgașul ei.

Joe Pesci pare extrem de fragil. E avantajat de rolul de mafiot intelectual, care se ocupă de combinații în liniște și umbră, fără să fie nevoie de corecții cu rangă și pușcă. Dar lipsesc aura malefică, zvîcul, șarmul de ticălos violent și vreo trei cohorte de “Fuck!”. În locul lui Tommy de Vito pe ecran apare Don Smith, șef-contabil de corporație. În mod ironic, e cel mai bun rol al trioului. Știam de pe vremea lui Singur acasă că Joe e cumplit de versatil, dar să văd un asemenea talent aproape neștirbit de vîrstă a fost o surpriză extrem de plăcută.

Dacă v-a nedumerit puțin paragraful de mai sus, rău cu rolul, dar bun cu actorul, să vă explic pe larg: scenariul e prost. Se întinde vreme de trei ore și jumătate deși, practic, nu avea material nici pentru două. Scenele inutile, scrise mizerabil, umplu cadrul cu tupeul unor secvențe legendare. Lipsa de talent scenaristică și indulgența de care aminteam mai sus sufocă filmul. The Irishman e lent, plictisitor și bătrînicios, lungit artificial și gîndit primitiv. Nu există nici măcar un moment de suspans, de tensiune, de ceva, orice. Povestea se tîrăște comatos înspre finalul știut din tone de filme și documentare despre sindicatul lui Hoffa, și apoi se tîrăște și mai departe, într-o bălmăjeală care nu-și avea locul. Nu în halul ăsta.

The Irishman ar fi fost un film excelent dacă ar fi fost făcut acum 20 de ani. Pe vremea cînd Joe Pesci și Robert De Niro chiar puteau să facă dispărut un scenarist extrem de prost. Și nimeni nu s-ar fi întrebat de ce Ray Liotta își spală portbagajul cu atîta rîvnă.

The Irishman. R.: Martin Scorsese. Cu: Robert De Niro, Joe Pesci, Al Pacino.

4 comentarii

  1. #1

    Nu-mi vine sa cred! Exact, dar exact chestiile astea le-am spus unora care m-au omorat cu cat de tare e filmul. Daca si pe taica-meu (care e mai batran ca de Niro) l-a busit rasul la faza cu tabacitul bacanului….. Trist si pentru ei si pentru noi.

  2. #2

    just, filmul este o caricatura involuntara, dar Joe Pesci este un actor nativ de mare talent ,
    din tagma rara a lui John Candy sau Robin Williams.

  3. #3

    Corecta recezia da capo al fino.

  4. #4

    *receNzia

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Șato falit

    21 ianuarie 2020

    Anul trecut, cam pe vremea asta, am intrat ca un domn într-o bancă, fluturîndu-mi hlamida gloriei, și am ieșit într-o jumătate de oră, ponosit ca un homles fără pensie și […]

  • Pe cale de dispariție

    21 ianuarie 2020

    Gîndacul croitor al stejarului a apărat Valea Oltului mai îndîrjit decît au făcut-o dacii lui Scorillo și ai lui Decebal. A oprit buldozerele, planul de fezabilitate și fondurile europene doar […]

  • Răul cel mai cinic

    21 ianuarie 2020

    A devenit extrem de plictisitoare, ba pe alocuri chiar enervantă, mantra asta cu alesul între răul cel mai mic și răul cel mai mare. Sunt din ce în ce mai […]

  • Constituție, prostituție…

    14 ianuarie 2020

    A existat, după 1990, un moment încare Constituția României putea fi modificată, schimbată în bine. Era epoca în care o alianță politică obținuse peste 60% din locurile din Parlament. Se […]

  • Istoria în adormire

    14 ianuarie 2020

    Dacă turiștii sovietici înarmați cu drujbe, fitile de lampă și scrumbii afumate nu s-au sfiit în decembrie ‘89 să se cațăre pe acoperișurile caselor conspirative ale Securității și să tragă […]