Cobor din lift, și aud o yală de pe palier. Cineva se pregătea să iasă din casă. O iau repede spre ușa mea și încep să-mi caut cheile, doar-doar oi apuca să intru fără să mă întâlnesc cu vreun vecin. Nu-mi iese. Mi se agață cheile, apoi n-o nimeresc p-aia bună. Câteva secunde mai târziu, mă întorc nevoit să dau „bună ziua”. Era chiar doamna de lângă mine. Doamna inginer. De-o seamă cu mama. Vorbește mult și nu spune nimic.
Îmi zice, cu un zâmbet larg: „Ah, Șerban, tu erai? Ce bine îmi pare să te văd!”. Mă surprinde, dar îi răspund politicos cu „Sărut mâna”. „Chiar cu tine voiam să vorbesc”, zice dânsa. Hop! Cum așa? Mă face curios. „Ia ziceți, doamnă, cu ce vă pot ajuta?” „Voiam să îți zic că e foarte bine să avem și o persoană mai tânără la noi pe scară.” Rămân puțin nedumerit. Îi mulțumesc. Mă pune oare să car ceva? Zâmbește și respiră greu. Pauză. Se uită peste mine. Nu-și găsește vorbele. Zice, în final: „Cum te-ai acomodat cu căldurile?”. Încă nu mă prind ce vrea doamna, de fapt, să-mi comunice. Îi răspund că mă descurc.
Altă pauză. Zâmbetul nu-i mai dispare. Îmi zice „la revedere” și dă să plece. Se întoarce în ultimul moment și spune: „Fata mea a intrat în Top 10 avocați din toată Australia”. Atââât! Asta era deci. Păi, ziceți așa, trăi-v-ar familia dvs. și, prin incluziune, și fiica, avocat australian. Din Top 10. Din TOATĂ Australia. Noroc că eu sunt în Top 10 fraieri la care vă veți lăuda azi.
Buuun! Și când ne relatați celelalte observații asupra conștiinței colective românești în formele ei abisale?