Pe 11 iulie 1917, în toiul bătăliei de la Mărăști, Batalionul 2 Vînători a reușit să rupă frontul german în urma unui atac în cascadă asupra tranșeelor inamice. Soldații români au ocupat încă de pe timpul nopții de 10 iulie poziții apropiate, în afara liniei de tragere a mitralierelor, și au așteptat bombardamentul de artilerie. Tunurile Puteaux și obuzierele Schneider, aduse de francezi, au lovit bateriile Krupp ale nemților și, în scurtă vreme, pozițiile germane au început să arate ca o erupție vulcanică din Precambrian. Batalionul 2 Vînători nici măcar n-a așteptat să se risipească fumul exploziilor și s-a năpustit asupra batalioanelor 1 și 3 din grupul de infanterie Gerock.
În fruntea atacului a putut fi văzut maiorul Gabriel Marinescu, un ofițer al cărui curaj era considerat periculos și tratat cu înțelegerea pe care cei sănătoși o au pentru nebuni. Cu toate astea, soldații îl urmau fără să clipească, fiindcă Marinescu avea știința plasamentului între obuze, găsea mereu traseul cel mai ferit de rafale și cunoștea cu exactitate nivelul de lașitate al liniilor de trăgători. Maiorul își însuflețea trupa cu exemplul corpului personal, neatins de gloanțe, deși alerga întotdeauna în fața batalionului și înjura dușmanul ca un birjar.
În ziua de 11 iulie 1917, asaltul Batalionului 2 Vînători a înclinat balanța bătăliei în favoarea generalului Averescu. Pînă la căderea întunericului, maiorul Marinescu a reușit să-și mai treacă în palmares cucerirea pozițiilor întărite ale nemților din satele Topești și Bîrsești, fapte ce i-au adus, lui și batalionului, un morman de decorații.
Gavrilă Marinescu s-a născut în 1886, în Argeș, în familia unui militar de carieră care s-a distins în Războiul de Independență. Copilăria și-a petrecut-o printre ofițeri și manevre de infanterie, fiindcă tatăl său preda în cazarma Malmaison de pe strada Plevnei din București. De mic a respirat aerul absurd al milităriei, care i-a fortificat ideile fixe despre datorie și eroism.
În 1907, cînd a absolvit Școala Militară de cavalerie și Infanterie din Dealul Spirii ca șef de promoție, sublocotenentul Marinescu își înfricoșa superiorii cu avîntul său războinic. Înainte să se aprindă focurile Marelui Război, maiorul Gavrilă Marinescu era considerat erou profesionist și unul dintre ofițerii care aveau să facă din exemplul personal o armă mai eficientă decît aviația.
După război, cînd revine Carol al II-lea în țară, colonelul Marinescu îl întîmpină în fruntea regimentului său, fără să aibă aprobarea superiorilor. Carol îl numește prefectul Poliției Capitalei, apoi secretar de stat la Interne și ministru de Interne. Marinescu primește ordin să reprime rebeliunea legionară, misiune pe care o îndeplinește cu eficiența de la Mărăști. Apoi, cînd e proclamat statul național legionar și Carol al II-lea fuge din țară, Marinescu, ajuns acum general, e arestat și dus la Jilava. O lună mai tîrziu, ușa celulei sale e deschisă de o echipă a morții și, înainte să termine de tras cele zece gloanțe, legionarii aud cele mai dezavantajoase înjurături de mamă.
Gabriel Marinescu își doarme somnul de veci într-o groapă comună, înveșmîntat în faptele sale din Marele Război și purtînd în piept crucea Ordinului „Mihai Viteazul”.
