Tot anul trecut, încă și în 2012, hăt, departe, s-a desfășurat-înfășurat o luptă nevăzută, necunoscută și mută. CNC (Consiliul Național al Cinematografiei) e, practic, singura sursă serioasă de finanțare a filmului românesc. Nu e o bătălie nouă. De douăzeci de ani, statul investește în filmul românesc, iar de vreo zece, scoate premii pe bandă rulantă, începînd cu Marfa și banii, culminînd cu 4, 3, 2, și sfîrșind cu Poziția copilului. Indiferent de ce credeți, tinerii (sau aproape tinerii) cineaști au luat caimacul. Dar asta nu înseamnă că banu' gros s-a dus masiv acolo. Pe lîngă premianți, s-au strecurat, val după val, regizori și producători de tot soiul, unii care n-au izbutit să strîngă nici 200 de oameni în săli (asta-i încă bine), sau alții care nici nu și-au terminat filmele. La urma urmei, ce altceva să faci cu paralele decît să le cheltuiești, prefăcîndu-te că turnezi?
Toate bune și frumoase, dar, pentru că România e proastă, virgin-perversă, sursa asta de finanțare rămîne singura constantă pentru a face film. De aceea, marea bătălie s-a purtat întotdeauna pentru scaunul de director, adică pentru pupitrul cu butoane. Și cu pix.
Pățit cu ICR, Victor Ponta i-a invitat pe premianți să-și facă CNC-ul lor. Au om? Au proiecte? Știu ce să facă cu banii? Din păcate, știu, dar numai pe cont propriu. Așa că premianții români nu s-au înțeles din vorbe vreo 400 de zile, timp în care balaurii și dinozaurii au pus de un comando. Așa că, în scurt timp, cînd provizoriul Kogălniceanu își va depune mandatul, noul șef va fi Bogdan Stanoevici. A murit francul!
